Mobilele rare si tablourile au disparut in cea mai mare parte, iar biblioteca pe care o alcatuise si ingrijise Paul Valry s-a imputinat simtitor. Ar fi, probabil, usor de aflat cine a organizat acest dezastru si cine a beneficiat de acest jaf, cu conditia sa existe la Bucuresti un interes si un simt al justitiei care sa depaseasca solidaritatile de casta. Dupa 1990 nu s-a schimbat aproape nimic, iar Ambasada a ramas ceea ce fusese: vitrina trista in orasul luminilor a unei Romanii care a ajuns sa se dezintereseze de ea insasi. Sala de spectacol pe care o adaposteste palatul Bhague constituie particularitatea prin care acest edificiu starneste admiratia si invidia multora. Odinioara loc de inalta cultura, fara indoiala unic in felul sau, acest spatiu a fost devastat cu buna stiinta si imbecila tenacitate: transformat intai in sala de sedinte, apoi in sala de proiectii si, in cele din urma, lasat uitarii. Mozaicurile au fost acoperite cu ghips, multe capiteluri si reliefuri au fost sparte, scaunele au disparut, instalatia tehnica - gandita de ilustrul venetian Mario Fortuny si revolutionara la vremea ei - a fost distrusa, orga - despre care s-a scris ca ar fi unica in lume - nu mai e decat un morman de piese prafuite. Scena pe care a dansat Isadora Duncan si unde Gabriel Faur si-a dirijat Recviemul in premiera mondiala e ocupata acum, in mare parte, de baraca din beton a toaletelor. Aici, prezenta romaneasca a transformat arta in cioburi informe si lumina in intuneric. Spre marea rusine a celor care mai stiu ce este rusinea. Spre marea dezolare si iritare a autoritatilor franceze care, de 18 ani, asteapta ca Romania sa repare ce a stricat.
Cu atat mai mult cu cat palatul Bhague este inscris pe lista monumentelor istorice a patrimoniului francez. Fireste, promisiunile de la Bucuresti s-au tinut lant, dar nu le-a urmat nici un gest concret. Abia in august 2007 Guvernul roman a anuntat ca va aloca 400.000 de euro pentru inceperea lucrarilor de restaurare, dar aceasta suma acopera doar 8% din totalul necesar si, deci, nu poate fi considerata nici macar ca un gest de bunavointa. Oricum, la Paris nimeni nu mai crede in interesul sau in capacitatea Romaniei de a-si asuma responsabilitatea unui astfel de santier. Si totusi, readucerea la viata a salii de spectacol din palatul Bhague este o necesitate.
Politica, in primul rand, pentru ca ne-ar dovedi seriozitatea. Culturala, apoi, pentru ca ar integra resedinta Romaniei in vastul circuit artistic parizian. Economica, in sfarsit, pentru ca inchirierea ei periodica ar genera venituri. Intr-un drept la replica adresat dlui senator Eugen Mihaescu ("Ziua", 5 octombrie 2007), dl ambasador Teodor Baconsky scria despre aceasta sala: "Faza de proiectare a santierului se va incheia in decembrie, urmand ca lucrarile sa inceapa anul viitor". A doua zi, interveneam in discutie, scriind ca, din pacate, afirmatiile optimiste ale dlui ambasador mi se par greu de crezut. Reamintesc aceste lucruri intrucat am convingerea ca subiectul e suficient de important pentru a fi supus atentiei publice. Palatul Bhague este proprietatea Romaniei, adica a tuturor romanilor. Cred, prin urmare, ca e firesc ca romanii sa cunoasca starea in care se afla patrimoniul ce le apartine si sa stie cum il administreaza autoritatile tarii. Pornind de la aceste considerente si dat fiind faptul ca ajungem la sfarsitul lunii decembrie, il rog pe dl ambasador Teodor Baconsky sa prezinte publicului, conform termenului pe care el insusi l-a stabilit si comunicat, proiectul final de restaurare a salii de spectacol din palatul Bhague. Ar fi o utila dovada de transparenta a Romaniei fata de ea insasi.
