Despre cum se scrie poezia (5)

Volumul de versuri “Nelinişte” semnat de Mariana Cîlţ, apărut la o editură bureşteană notabilă, Semne, 2007, este prezentat de Gelu Nicolae Ionescu ca debut, dar opinia recenzentului dezamăgeşte crunt prin felul abordării poeziei prezentate: “În versurile Marianei Cîlţ descoperi, la o privire atentă, chipul unei fete frumoase, cu ochii mari, negri, cu gene lungi, cu păr buclat, căzând peste umeri mereu îngrijit”… Mai întâi trebuie să remarc faptul că nimic din cele notate de G.N.I. nu e de găsit în toată placheta de versuri, nici tu chip frumos, nici ochi mari etc... G.N.I. greşeşte profund încurajând apariţia unei astfel de cărţi, chiar dacă “fata se joacă deocamdată cu sensurile cuvintelor”. Din păcate, nici atât nu reuşeşte Mariana Cîlţ, să se joace ori măcar să probeze intenţiile ei de joacă lirică. Volumul se deschide cu o poezie care nu comunică nimic, “Dialog deschis” (pag. 7): “Gândul meu/ devine esenţa Cuvântului/ rostit în vis,/ când o linişte efemeră/ îmi tremură pleoapele/ încă nedeschise,/ rătăcindu-mi tristeţea spre/ zilele din urmă ale începutului”. Mai departe, nefericitele însăilări în versuri continuă cu cea mai mare dezinvoltură: “Noi/ încercăm să nu ne/ rătăcim/ în sunetele ideilor”; “În inima mea,/ două mâini îşi întind/ degetele prelungi/ ca nădejdea de a fi netulburată/ de iluzii”…

Predominante apar a fi deznădejdile specifice adolescentelor: “numai speranţa/ răscumpără imposibilul/ odată cu atingerea eternităţii”; “Nu ţi-am răspuns,/ mi-am dat gândul de trei ori/ peste cap”; “Nu mai suport/ incertitudinea/ din jurul meu,/ mă simt dezolată”; “S-au întâlnit/ abstractul şi concretul/ într-un dialog”; “Scriu sub umbra/ cuvintelor/ silabe cu sens/ indescifrabil”; “Ezitarea s-a desprins/ din povestea mea/ devenind o probă”; “să percep/ efemeritatea/ ca pe o indecizie/ (de moment)”… Până şi tânăra care se vrea poetă recunoaşte (“Arta creaţiei” - pag. 100): “Arta mea/ se află/ în enigma privirii,/ în primul sens”. Care sens? Pe adresa Concursului a sosit şi un volum, “Spasme şi reverii”, Ed. Pim, Iaşi, semnat de Dumitru Andrei. Placheta, însă, nu a putut fi luată în seamă fiindcă a apă- rut în 2005. Dar am reţinut bunele intenţii, sinceritatea autorului, conştient de limitele pripriei creaţii: “Îţi cer dintru început iertare, preabunule cititor, dacă aceste faceri ale mele din cuprinsul cărţii nu vor fi pe placul domniei tale şi-ţi cer îngăduinţa pentru că nu eu trebuia să scriu această carte; carele nici şcolit nu sunt pentru aceasta, nici umblat prin alte crăii n-am fost şi nici obârşie înaltă nu am. Ci numai cu pana şi cu mintea asta a mea, atâta cât mi-a dat-o Dumnezeu, am zămislit aceste stihuri”. Apoi autorul se închină “preavrednicului şi de aleasă aducere aminte şi cinstire, Ion Creangă”, încheind cuvântul său, zicând aidoma humuleşteanului: “Ci eu atâta am putut a şti şi a face!” Dumitru Andrei nu a trimis acest tom pe adresa Concursului pentru a prinde vreun premiu. El scrie versuri în “dulcele stil clasic”, dar care astăzi sună vetust, deloc la modă, precum l-a redefinit, pe vremuri, Nichita Stănescu. Iată o strofă idilică (aşa cum apar mai toate din poemele cărţii): “Te-am simţit şerpuindu-mi în fire/ Într-un vis arzător şi senin/ Ţi-am simţit dogorânda privire/ Răsuflarea de jar şi de chin”. Volumul mai cuprinde balade şi chiuituri, îndemnând la petreceri nesfârşite, dar şi cântece de inimă albastră.