Despre cum se scrie poezia (4)

Dacă luăm în considerare biobibliografia lui Gabriel Peneş (volumul “Acvila”, Ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2007), avem de-a face cu un foarte bine cotat jurnalist. De profesie este istoric. A publicat şi cărţi de specialitate, dar mai multe volume de versuri. Cei care îl cunosc, îl apreciază ca atare. Aşa, de pildă, scriitorul Gheorghe Istrate “descoperă” în versurile lui Gabriel Peneş un poet meritoriu: “Pentru el (adică, pentru Gabriel Peneş - n.m.), poezia este «o inimă roşie în faţa unui taur rănit». Discursul liric al acestui volum împleteşte o năzbâtioasă matematică a iubirii care inversează semnele realului cu descântece şi încifrări fie barbiene, fie nichitiene ori graţioase stiluri în manieră populară, însă cu o densitate intelectualizată. Pornind de la diafanitatea iubirii trupeşti ori a picturalităţii după natură, poetul îşi închide cartea într-o somptuozitate calendaristică în proză, mai degrabă un jurnal de stări…” Dar chiar din astfel de însăilări pe nimic întemeiate, poate să apară o totală neînţelegere asupra poeziei scrise de Peneş. Ce o fi însemnând “năzbâtioasă matematică” şi “densitate intelectualizantă”, nu reuşesc să descifrez. Poemul “11” (pag. 22), nu are nicio legătură cu poezia matematicianului Ion Barbu: “1 plus 1/ 1 lângă 1/ 1 asemeni lui 1/ pentru o fericire/ ajunge şi 1/ pentru o iubire/ e nevoie, cu necesitate,/ de 11/ adică 1 şi cu 1/ eu sunt 1/ tu eşti 1/ ne adunăm oare, ne scădem/ ori rămânem fericiţi”…
De asemenea, nu găsesc nimic nichitean - ce găselniţă! - ( adică, ceva de prin poezia lui Nichita Stănescu); mai degrabă, am întâlnit o stâlcire necuviincioasă a liricii ploieşteanului: “Vorbeşte-mă/ Din siguranţa tăcerilor// Strânge-mă…/ Fugind înspăimântată/ Priveşte-mă…/ Cu ochii trecând peste mine/ Trăieşte-mă…/ După ce am murit/ Plânge-mă…”, şi tot aşa. Poate cei care se “exersează” în muzica uşoară ar putea alege ceva.
Placheta “Insomnii” (Ed. Amurg sentimental, Bucureşti, 2006) informează că poetul Flueraşu Petre scrie din plăcere şi din pasiune. Mai aflăm că a publicat nici mai mult, nici mai puţin de 110 articole de eseistică, proză, poezie prin vreo 15 reviste de cultură, dintre care doar de trei am auzit: “Convorbiri literare”, “Poezia” şi “Ateneu”. Cum aceast volum este a doua carte a autorului, pătrundem între copertele ei. Poemul intitulat “Transtromer” (pag. 52) - termenul nu-mi este familiar - dăm peste o înşiruire de “metafore” totalmente nefericite, adică lipsite de orice inspiraţie, acoperite de o serie de rime comune: “noaptea asta are dinţi/ şi vrea să devoreze./ este o noapte canibală/ răsuflarea ei începe să mă lumineze// şi mă aprind, lumina lunii/ îmi ţese între oase funii!// pădurea vuieşte tuşind îmbătrânită,/ copacii îşi soptesc povestea/ în lumea asta înlemnită/ abia de se târăşte vestea// vobesc cu toţii despre mine/ despre omul ce astăzi devine ofrandă,/ pe altarul ce plânge pentru tine/ iubita mea bacantă// aş vrea câteodată să pot/ să sting totul apăsând/ pe butonul// de la telecomandă”. În acest fel am făcut cunoştinţă cu o “noapte canibală”, o “pădure care tuşeşte” şi o “iubită bacantă”. Într-o altă poezie, “Piramida falusului” - puh! ce titlu! - poetul denunţă faptul că ar putea să aibă ceva probleme cu sentimentele “esenţiale”: “Văd şerpi încolăcindu-se/ prin părul meu pubian/ cântând o melodie”… După acest moment, versificatorul mărturiseşte despre: propria sudoare, o lampă care stoarce becul de lumină, o febră care-i încovoaie mintea şi cum pielea i se descojeşte. Este cât se poate de evident că nu mai merită să continui.