Antichitatea - stil si tehnica
In vechea Grecie cuvantul techne servea drept echivalentul lingvistic al talentului artistic de astazi, dar si al artei in general. Techne, a carui traducere aproximativa era munca sau mestesug tehnic, putea fi aplicat in general oricarui mestesug in cadrul caruia materialele erau modificate pentru un scop anume. Dar in cultura elena exista si un respect deosebit pentru mimesis (imitarea realitatii) in pictura sau in sculptura si arhitectura, unde proportiile armonioase erau admirate.
Vechii romani foloseau termenul ars, dar ca si in Grecia ars se referea la tehnica de lucru, nu la activitatile creatoare asociate astazi artei. Majoritatea informatiilor privind viata artistica a Romei si Greciei antice provin din scrierile lui Plinius cel Batran, care in Naturalis Historia a povestit detaliat cum se realizau operele de atunci, care erau numele cele mai cunoscute si temele preferate. Caracteristic este ca si Plinius a introdus aceste relatari in capitolul despre prelucrarea metalelor, subliniind astfel caracterul de mestesug al artei in acea perioada. Chiar daca nominalizeaza si lauda mai multi artisti, nici Plinius cel Batran nu face diferente intre pictura sau sculptura si mestesuguri precum olaritul sau prelucrarea metalului.
Evul Mediu - mestesuguri
In perioada Evului Mediu cultura era dominata de crestinism. Scopul de baza al lucrarilor artistice era educarea maselor. Cum majoritatea nu era stiutoare de carte prin intermediul imaginilor, cea mai accesibila metoda de comunicare, preceptele religioase erau prezentate si in final asimilate, mai mult sau mai putin corect. Arta se baza in special pe forta imaginii, fie ca era vorba de sfinti delicat desenati sau demoni grotesti si monstruosi. Statuile erau atent lucrate, in materiale de cea mai buna calitate, iar bisericile erau impodobite cu obiecte de cult extraordinar realizate, in metale pretioase sau fildes, mai rar lemn (care era pastrat in cazul relicvelor) si impodobite cu pietre pretioase. Pe langa aceasta explozie de lux, care impresiona si chiar inspaimanta, aducand parca divinitatea mai aproape, lumina difuza filtrata prin vitraliile bisericilor si catedralelor ii aducea pe credinciosi si mai aproape de miracolul religios cotidian.
Marile catedrale medievale - constructii imense si uluitoare, opere a sute de mestesugari talentati si a mii de muncitori - erau mandria orasului in care fusesera inaltate. Cei bogati incercau sa aduca in propriile case o parte din aceasta frumusete, impodobind zidurile reci cu tapiserii uriase, reproducand scene mitologice. Nevoia de frumos, sustinuta insa si de o avere pe masura, a trecut si in domeniul vestimentar, hainele fiind deosebit de ingrijite, exprimand statutul social si averea unei persoane. Dar tot hainele puteau simboliza statutul de paria, de exclus, asa cum se intampla in cazul anumitor categorii.
Mestesugarii, pregatiti cu atentie si rabdare, conform unor canoane stricte si sub indrumarea unor maestri renumiti in bransa, sunt creatorii a ceea ce astazi numim arta medievala. Chiar si termenul de capodopera provine din acea perioada, fiind termenul care definea lucrarea de sfarsit a uceniciei. Ca un examen final, fostul ucenic realiza o lucrare cu un subiect ales sau impus, prin care demonstra ca a invatat tot ceea ce trebuie, si ca acum poate sa creeze pe cont propriu. Doar ca aceasta capodopera putea fi un tablou, o sculptura, sau la fel de bine o pereche de cizme.
Renasterea : geniu
Importanta indemnanarii si mestesugului s-a pastrat si in perioada renascentista, un
capitol al istoriei universale marcat de accentul pus pentru prima data din Antichitate pe fiinta umana in intregul ei. Aceasta perioada de renastere artistica si literara a inceput in jurul lui 1400, declansand o rasturnare decisiva a istoriei. In acest interval artele vizuale erau adesea definite prin timpul de material folosit, fiind asociate altor mestesuguri. Spre exemplu breslele pictorilor italieni din secolul XV ii includeau si pe medici, pentru ca ambele categorii foloseau substante chimice, iar sculptorii in bronz erau in aceeasi categorie cu armurierii. Cu toate acestea din secolul XV pozitia sociala a artistilor a inceput sa se schimbe. Pictorii si sculptorii au inceput sa fie asociati poetilor, ceea ce insemna o ascensiune importanta. Atunci poetii aveau un statut social invidiabil, poezia fiind considerata una dintre cele mai frumoase creatii posibile. Au inceput sa apara si carti care explicau in termeni savanti si alambicati teorii diverse despre arta si arhitectura, artistii sustinand deschis ca sunt genii inspirate si nu simpli mestesugari.
Din secolul al XVI-lea teoreticienii italieni au inceput sa reuneasca arhitectura, pictura si sculptura sub un singur nume - “disegno” - stramosul lingvistic al designului de astazi. Designo era definit ca ansamblul activitatilor creative, care aveau nevoie de un artist inspirat, care sa vizualizeze ideea si sa o poata transpune in prima faza prin intermediul unui desen.
Scriitori renascentisti italieni priveau pictura narativa ca mult mai valoroasa decat un portret sau un peisaj. Un tablou care spunea o poveste – mitologica, istorica, religioasa – putea servi drept medium pentru transmiterea unor invataturi morale, asa cum se incerca si prin intermediul cartilor. Acest tip de picturi, numite “istoria” au fost considerate cea mai desavarsita forma de creatie in pictura pana la inceputul secolului XIX.
Secolele XVII-XIX : Artele frumoase
Din secolul XVII artistii din intreaga Europa simteau nevoia unei mai mari libertati creative, considerand canoanele si stilul de lucru al secolelor trecute drept restrictive, sufocante, in ultima instanta distructive pentru arta. Unii artisti au castigat aceasta libertatea lucrand la curtile monarhilor si nobililor, protejati de acestia, altii au inceput sa-si vanda lucrarile direct colectionarilor particulari care incepusera incet-incet sa formeze o adevarata casta. Cu toate acestea o prea mare libertate putea duce- ceea ce s-a si intamplat in unele cazuri - la o scadere a calitatii artistice.
Un rezultat direct al acestei realitati a fost dezvoltarea continua a academiilor de arta, care au devenit mult mai restrictive pentru cei netalentati, blocand practic accesul in domeniu al celor care nu respectau regulamentele stabilite. Aceste scoli nu predau doar simple tehnici si trucuri, ci si cursuri privind legatura existenta intre artele vizuale si stiinte sau literatura, domenii inca privite ca superioare artei. In acelasi timp, academiile de arte se separau din start de ateliere, cu care nu doreau sa fie confundate.
O academie trebuia sa insemne mult mai mult. Celebra Academie des Beaux-Arts (Academia de Arte Frumoase), fondata in 1648 la Paris, Franta, punea marea pret pe aceasta distinctie, vizibila chiar din titulatura. Era pentru prima data cand pictura, sculptura si arhitectura erau numite “arte frumoase”. In Academia punea accent pe desene reprezentand nuduri si a avut suficient succes pentru a forta promulgarea unei legi care interzicea ca desenul figurativ sa fie studiat in alta parte decat in atelierele sale. Potrivit conceptiei promovate artele vizuale care nu foloseau ca subiect corpul uman erau meserii sau arte mecanice, situate sensibil mai jos decat pictura sau sculptura. Desi la Academie erau predate si cursuri de perspectiva geometrica sau anatomie metodele de lucru pentru pictura si sculptura erau impartasite viitorilor artisti in atelierele maestrilor care colaborau cu institutia.
Secolul XIX - Expresie si creatie
Academia de Arte Frumoase s-a bucurat de favoruri speciale din partea guvernului francez, devenind treptat o institutie prestigioasa. Dar in secolul XIX artistii tineri aveau sa porneasca un adevarat razboi impotriva acestei institutii si in special impotriva traditiilor. La inceputul secolului artistii reprezentand miscarea romantica, intre care Eugene Delacroix, au impus un nou stil de a crea arta. Deseori aceasta generatie nemultumita de stadiul actual al lumii artelor alegea pentru lucrarile sale subiecte critice la adresa politicii culturale guvernamentale. Totusi adevarata ruptura nu se produsese inca, deoarece metodele de lucru urmau principiile de compozitie si tehnica sustinute de Academie.
Abia de la jumatatea secolului Gustave Courbet si alti artisti francezi au promovat un stil individual si pe atunci scandalos de a picta. Nu mai erau doar subiecte scandaloase, ci si tehnici care rasturnau traditia stabilita de catre Academie. Din 1860 Eduard Manet si grupul impresionist s-au rupt de Academie si au inceput sa organizeze alternative la expozitiile si concursurile sponsorizate de guvern. Aceste alternative primite atunci cu scepticism sau ostilitatea avea sa devina in timp precursoarele sistemului modern de galerii comerciale, in care artistii ofera lucrarile unor dealeri, care le vand ulterior oricui isi poate permite.
