"Eminescu ne aparea nelinistit si ravasit, ca venit dintr-o alta lume; tenebros, el imi amintea de Manfred si de Faust, de chipurile palide si ravasite ale marilor romantici (...) Avea pe chip acel vag suras crispat si copilaresc ce se zareste pe portretul lui Shelley (...). Eminescu se amuza desirand fraze si sonoritati verbale. Mi-a sarutat grabit mana, privindu-ma cu o privire potolita, dar patrunzatoare, ce voia parca a-mi secatui spiritul, spre a ramane pentru el un subiect de curiozitate sau interes; ma compatimi ca nu cunosteam indeajuns Moldova lui natala. Privirile-i cautau departe, dincolo de ziduri. (...) A baut ceaiul cu sete. Trasaturile fetei tradau oboseala unei tinereti traite fara bucurie. Degetele-i erau lungi si inghetate, gura foarte expresiva, cu buze fine, ii traducea toate emotiile. (...) In toata viata mea, el a ramas pentru mine imaginea Poetului insusi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pamant, nemaistiind cum sa regaseasca aici comorile pe care le poseda. Avea vocea ragusita, dar duioasa, ca a turturelelor spre toamna. Cand i-am laudat versurile, a inaltat din umeri: <>, a suspinat el, readus pentru o clipa la realitate'".
Radu Principe de Hohenzollern-Veringen (Palatul Elisabeta, 15 ianuarie 2007)
