Din cand in cand, Europa ne ia in serios tratandu-ne pe acelasi picior de egalitate de care se bucura copilul matur inainte de vreme in fata parintelui: adica pentru a ne atrage atentia asupra lectiei pe care ne-o ofera. Fireste, daca nu ai constiinta propriei staturi si a propriei umilinte, te poti supara; din pacate pentru tine, unica evolutie posibila trece obligatoriu prin dreptarul dramatic al "scaderii de sine".
Aceasta este starea pe care o resimti acut vazand si revazand expozitia-eveniment "Doua arhitecturi germane: 1949-1989" (deschisa la Muzeul National de Arta Contemporana si organizata impreuna cu Institutul Goethe) a unei generoase pedagogii daruite, atentie!, unei lumi despre care se crede (se spera?) ca poate asimila aceasta oferta. Pentru ca nu poti aprecia gestul acestei manifestari la superlativ altfel decat ca "buna intentie spre a ne creste" ca si fapt curatorial; ca si expozitie de obiecte in sine; ca gest intelectual de deschidere. Sa le luam pe rand. Arhitectura, uneori, de-abia o-nteleg arhitectii insisi Textul unei reclame ceva mai cu pretentii de pe zidurile Capitalei glasuieste: "2% din romani inteleg arta". Nu ma pot opri sa gandesc, la fiecare intalnire: "Optimistilor!" (sau "Glumetilor!"). Pentru ca arhitectura, de multe ori, abia daca o inteleg arhitectii insisi...
sursa : Romania Libera
