La moartea tatalui, a mostenit o colectie de obiecte africane
Pentru ca nu vrea sa stranga lucruri si respinge ideea de posesiune, Jan Lauwers a construit un spectacol in care obiectele ssunt „vedetele”
Doua ore de intamplari fragmentate, mai multe actiuni desfasurate in acelasi timp pe scena, muzica cantata live, solo-uri de dans sau momente coregrafiate in care se implica mai multi interpreti, expozitie de obiecte africane prezentate pe ecrane si de catre actori.
La prima vedere, nu e nici o legatura intre toate acestea, dar regizorul Jan Lauwers include totul in arhitectura spectacolului sau „Camera Isabellei”- jucat in lume si prezentat in cadrul Festivalului National de Teatru la Bucuresti – iar spectacolul devine o succesiune de tablouri respirand frumusete pura.
Tot fragmentar se naste si povestea spusa in spectacol, aceea a vietii unei femei ce mosteneste in mod bizar o colectie de obiecte africane, ceea ce ii va schimba traseul existential. Inspirat din realitate, asa cum regizorul spune chiar pe scena, inainte de spectacol, si cum a detaliat intr-o intalnire publica ce a avut loc la Libraria Carturesti (la moartea tatalui el a mostenit colectia de obiecte prezentata pe scena), spectacolul este transcrierea inedita a unui limbaj teatral nou, sintagma care i-a fost aplicata de critici fiind aceea de „teatru postdramatic”.
In ciuda temerilor directorului FNT, Marina Constantinescu, publicul roman a reactionat extrem de bine la propunerea fara precendent pe scenele de la noi pe care o face spectacolul, dovedind o remarcabila deschidere. De altfel, regizorul insusi s-a declarat impresionat de caldura cu care a fost primit spectacolul inca de la primele scene.
Laborator live pe scena
Unul dintre motivele pentru care spectacolul ajunge foarte direct la public este performanta uluitoare a interpretilor care sunt in acelasi timp actori, dansatori, cantareti, doi dintre ei fiind in plus si compozitorii muzicii, pe care o mixeaza live.
Sunt momente in care totul pare un urias laborator creativ instalat in scena, iar ceea ce produc performerii pare a aparea chiar atunci, in mod spontan. De fapt, fiecare gest e bine calculat, iar detasarea si lejeritatea actorilor este atitudinea ceruta lor de regizor, adeptul unei metode eliberate de frane de orice fel, foarte libera, foarte „casual”.
Ceea ce nu exclude profesionalismul, ci dimpotriva. Chiar daca isi alege interpretii dupa ce mai intai se „indragosteste” de ei, cum spune, Jan Lauwers se asigura ca acestia sa fie perfect antrenati, sa fie actori completi.
Viitorul teatrului: umanitatea
Desi mai putin evident, spectacolul are si o dimensiune politica – fiind o critica a extremei drepte si a trecutului „negru” in materie de colonialism al Belgiei, tara de provenienta a companiei. Nu mai putin, artistul care l-a creat - care e si artist vizual si muzician – crede in valoarea de divertisment a spectacolelor sale.
Cat despre viitorul teatrului, considerat de multi la sfarsit de drum, Lauwers e foarte optimist: „Ceea ce apar eu in teatru este umanitatea lui. Cred ca teatrul are un mare viitor exact pentru asta. Sunt spectacole care incearca sa copieze cinematograful, exista internetul si realitatea virtuala, dar totul este foarte inuman, in timp ce viitorul teatrului sta in umanitatea lui.”
„Arta reprezinta libertatea si nevoia de a le spune oamenilor sa nu se teama de libertate. Ca artist lucrezi singur, dar in teatru ai nevoie de ceilalti, adica ai nevoie de companie (you need company), de unde si numele nostru”.Jan Lauwers (regizor)
