Dumitru Stanoiu s-a nascut pe 3 aprilie 1893 in comuna Dobrotinet, judetul Olt, intr-o familie modesta. Dupa cele cinci clase primare, perioada in care descopera in biblioteca invatatorului din sat carti de Jules Verne, Defoe sau Gorki, Tolstoi si Cervantes, va renunta repede la studii si se intretine singur din slujbe modeste. Va fi pe rand telefonist, canta la biserica din sat, pentru o scurta vreme lucreaza ca secretar la primarie, se inscrie la o scoala de ucenici cizmari si la o scoala de meserii. Aceeasi neliniste care il va stapani toata viata il face sa renunte repede la orice slujba si pana la urma reuseste sa se inscrie la scoala de cantareti din Slatina, unde va ramane pret de trei ani. Pana in 1913 va calatori prin toata tara, stabilindu-se scurta vreme intr-un loc sau altul, mereu in cautarea unei meserii stabile. Ca un erou picaresc, viitorul scriitor e vanzator ambulant de portocale in Craiova, paracliser la Biserica Amzei din Bucuresti, muncitor in cateva fabrici, vanzator de ziare la Iasi. Petrece o scurta perioada in Capitala, lucrand la serviciul de expeditie al ziarelor Dimineta si Adevarul, apoi il gasim in Constanta, ca picolo si hamal.
Reuseste la doar 17 ani sa se imbarce fara pasaport pe un vas si va ajunge la Vine, Berlin, Hamburg, Lipsca, pentru a reveni, dupa ceea ce va numi adesea cea mai frumoasa experienta a vietii sale, in acelasi Bucuresti unde mai tarziu va cunoaste succesul ca scriitor. Doar ca pentru o vreme lucreaza ca ingrijitor, cu o leafa de mizerie, la Spitalul Pantelimon. Sarac si fara niciun sprijin de nicaieri, renunta la peregrinari si in primavara lui 1913 alege, mai mult din disperare decat din convingere, viata monahala. Intra la Manastirea Caldarusani, unde va ramane o buna bucata de vreme, este secretar si casier, descopera fascinat arhiva cu acte vechi si bogata biblioteca, citeste cat poate de mult in afara firestilor ascultari. Nimeni nu si-ar fi imaginat atunci - si cu siguranta nici Damian Stanoiu - ca aceasta lume a manastirilor, cu frumusetile si tainele ei, cu micile certuri si slabiciuni omenesti ale monahilor, ii va inspira o serie de nuvele, povestiri si romane ce vor deveni celebre in urmatoarele decenii.
Incepand din 1917 ii gasim semnatura in mai multe reviste bisericesti, unde publica sub numele de monahul sau ieromonahul Damian Stanoiu versuri, insemnari, bucati de proza, si redacteaza pentru o proiectat monografie patru studii despre manastirile Caldarusani, Pasarea, Samurcasesti, Tiganesti. Este apreciat de superiorii sai, incurajat sa scrie si sprijinit de fetele bisericesti, si debuteaza in 1918 cu o placheta de versuri, Desertaciunea desertaciunilor, repede uitata. In urmatorii ani va continua sa scrie si sa citeasca, fiind pe rand preot la Sinaia, paroh in comuna Vlad Tepes din Ialomita (1920) si apoi la Copacenii Mogasesti, secretar la biserica Udricani din Bucuresti, pentru ca in 1925 sa para ca atins culmea profesionala, fiind numit director la tipografiei de la manastirea Cernica. Impartindu-se intre indatoririle bisericesti si scris, are deja gata primele sale povestiri din viata monahala.
Debuteaza in 1927 cu nuvela In cautarea unei parohii in primele doua numere ale revistei Viata Romaneasca, unde va ramane un colaborator fidel, publica si in Gandirea si incepe sa colaboreze si cu prestigiosul saptamanal Adevarul literar si artistic. Este inceputul succesului pentru Damian Stanoiu, primul volum de proza scurta din viata calugareasca, Calugari si ispite, fiind tiparit in 1928 de editura Cartea Romaneasca. Unii critici il sustin si lauda, impunandu-l repede ca pe o noua si interesanta voce, altii sunt reticenti, dar prolificul calugar-scriitor se bucura mai ales de succes de public, in urmatoarea perioada cartile sale fiind succese de librarie. Apar Pocainta staretului (1931), Fete si vaduve (1931), pregateste romanul Alegere de stareta. Sunt titluri populare, scrise cu umor si inteligenta, si ii vor aduce o nesperata popularitate.
Calugarii din scrierile sale sunt adesea pacatosi, cu mici si firesti slabiciuni omenesti, adesea lacomi in fata meselor imbelsugate, visand sa ajung intr-o parohie linistita si bogata, asa ca previzibilul conflict cu autoritatile bisericesti nu mai poate fi inlaturat. Va fi exclus in 1932 din cinul monahal si in lipsa unei slujbe sigure este nevoit sa scrie si sa publice mai mult, din pacate adsea neglijent, unele titluri fiind reluari si reinterpretari ale subiectelor mai vechi. Publica Ucenicii sfantului Antonie (1933), Camere mobilate (1933), Parada norocului (1934), Oameni cu sticleti (1935), Voiaj de placere (1940), Dambovita, apa dulce (1941) si altele. Practic in fiecare an, chiar si in perioada razboiului, este prezent in librarii, numai ca adesea criticii il ignora sau ii reproseaza tocmai prolificitatea in dauna calitatii. Daca titlurile "monahale" se vand in continuare bine, romanele "realiste" citadine, cu eroi comuni si adesea anosti, nu se mai bucura de un succes comparabil.
Dupa razboi isi va petrece ultimii ani reeditandu-si vechile succese, publicand traduceri si adaptari, se gandeste chiar sa incerce sa scrie o piesa de teatru si termina un roman inedit, din pacate pierdut. Bolnav de cancer, moare pe 8 iulie 1956 si este inmormantat la cimitirul Bellu.
