Primita calduros de cronica de intampinare de la Le Figaro si Liberation, cartea trebuie citita insa, ne avertizeaza criticii, cu un graunte de sare, caci este evident ca autorul, indragostit de paradox, nu vrea decat sa dea un bobarnac unui sistem de valori culturale bazat pe ipocrizie, fumuri si fite. Se poate sa fie si asa. Dar pentru un moralist, Pierre Bayard e prea suplu in gandire si inclinat spre o sinceritate bufa. Adevarul e oricand si oriunde un lucru ciudat, care poate starni teama, uluire, manie, intelegere, dar in orice caz o reactie, caci, fireste, orice societate civilizata trebuie sa se apere de el. Tragedia regelui Lear, isi amintesc poate cei care au citit piesa, iar cei care au auzit despre ea isi imagineaza, e pusa in miscare de expresia simpla a unui adevar la fel de simplu: o fiica isi iubeste tatal cu iubirea ce i se cuvine unui tata. Ce poate fi mai banal?
De ce exista un canon literar? De ce exista un intreg sistem de interese care se bazeaza pe acest canon, pe care toata lumea il respecta, il proslaveste, dar multa lume nu-l citeste? Daca un canon e desfiintat si inlocuit cu altul, se schimba ceva? Daca oamenii vorbesc despre carti pe care se prefac a le fi citit, mai mult, se ocupa cu asta castigandu-si astfel painea, fie ca profesori sau studenti, fie ca membri ai societatii cultivate in cadrul careia a admite anumite lacune literare este echivalent cu anatema, ce ne spune asta despre scena pe care jucam? Pierre Bayard nu pune in mod direct nici una din aceste intrebari si, evident, nu raspunde la nici una din ele. Tocmai de aceea cartea lui nu e nici predica, nici solemna, ci mai mult si mai placut decat atat.
`A accepta sa comunic experienta pe care o am in acest domeniu al non-lecturii e intr-adevar dovada unui soi de curaj si de aceea nu e de mirare ca atat de putine texte ii lauda meritele. O serie de constrangeri interioare interzic abordarea directa a subiectului. Cel putin trei sunt determinante."
Prima este `obligatia de a citi. Traim inca intr-o societate, pe cale de disparitie e drept, in care lectura ramane obiectul unei forme de sacralizare." Cam aceasta este metoda prin care se predau, in continuare, in scolile de toate gradele, `textele canonice," selectia acestora putand varia desigur de la caz la caz si putand suferi influenta locala a pasiunii unui profesor pentru un anumit autor sau o epoca. Dar problema nu e ca oamenii sunt indragostiti de literatura si incearca sa le inspire celor mai tineri decat ei aceeasi efuziune. Dimpotriva, si tocmai asta e problema, ca dragostea ca forma de relatie dintre autor si cititor a ajuns un sentiment de gospodina, sau nici atat, o emotie, o senzatie, o discontinuitate. Am citit azi ceva, maine trebuie sa citesc altceva.
Caci a doua constrangere este `obligatia de a citi tot." Tot romanul si toate romanele, astfel incat cititorul sa poata fi in acelasi timp la curent si profund. `Daca e un lucru rau vazut sa nu fi citit, e aproape la fel de rau vazut sa citesti repede sau sa parcurgi, si mai ales de a o spune." Cu toate acestea, asa cum toata lumea nu se poate impiedica sa o stie, este imposibil sa citesti de la cap la coada, cu pauzele necesare reflectiei si adnotarii, bibliografia unui singur an de facultate la litere, de exemplu. Pur si simplu nu exista timpul fizic. O cunostinta aflata inca in ghearele unei institutii de invatamant superior imi spunea nu de mult, cu oarece of, `Abia astept sa termin facultatea, sa mai citesc si eu un pic!" Exact.
A treia constrangere, dupa Bayard, este prejudecata ca pentru a vorbi despre o carte e necesar sa o fi citit. `Or, din experienta mea, este perfect posibil sa sustii o conversatie pasionanta apropo de o carte pe care n-ai citit-o, inclusiv, si poate mai ales, cu cineva care n-a citit-o nici el."
`Nu citesc niciodata o carte despre care trebuie sa scriu o cronica," spunea Oscar Wilde, `mi-ar influenta prea mult parerea." Spiritul lui, iata, nu a murit.
`Chiar mai mult, asa cum va aparea de-a lungul acestui eseu, uneori e de dorit, pentru a vorbi cu justete despre o carte, sa nu o fi citit in intregime sau chiar sa nu o fi deschis de loc. Nu voi inceta sa insist asupra riscurilor, frecvent subestimate, pe care le incumba lectura unei carti pentru cel care doreste sa vorbeasca despre ea si cu atat mai mult, sa scrie despre ea."
Cititorul se va intreba, desigur, daca autoarea acestor randuri a citit cartea lui Pierre Bayard.
Pierre Bayard insusi se intreaba poate daca cineva ii citeste cartea intr-adevar sau... Caci tot el ne ofera urmatoarele abrevieri folositoare, mult mai folositoare decat op. cit. sau ibid. : `CN desemneaza carti necunoscute de mine; CP, carti pe care le-am parcurs; CA, carti despre care am auzit; CU, carti uitate. Aceste abrevieri nu se exclud reciproc. Indicatia e data pentru fiece titlu si numai la prima sa mentiune." Ca un suras auto-ironic, indicatia CU urmeaza intr-un loc unul din titlurile unui eseu scris chiar de Pierre Bayard.
Cat despre CI, carti iubite, cate pot incapea in inima unui om?
* Pierre Bayard. Comment parler des livres qu’on n’a pas lus? Paris: Editions de Minuit, 2007.
Din experienta mea, este perfect posibil sa sustii o conversatie pasionanta apropo de o carte pe care n-ai citit-o, inclusiv, si poate mai ales, cu cineva care n-a citit-o nici el
Pierre Bayard
