Montaigne spune ca exista doua feluri de pacate: "unele navalnice, grabite si neasteptate" si altele "savarsite in repetate randuri, chibzuite si analizate, pacate de constitutie, ba chiar de profesie si vocatie". Despre cea de a doua categorie, moralistul spune mai departe: (...) nu-mi pot inchipui ca ele (pacatele chibzuite, n.m.) ar putea salaslui atata vreme intr-un suflet fara ca ratiunea si constiinta acelui care pacatuieste sa nu le fi acceptat in chip statornic si sa nu le fi dat consimtamantul". Si ma gandeam...O, Doamne, cata dreptate are robul Tau Montaigne!
In adevar, sunt pacate pe care le savarsim adesea din greseli, din nebagare de seama, pacate grabite, neasteptate care ne pot veni de la... "dracusori". Dar aproape toate pacatele noastre sunt chibzuite indelung, gandite sau, cum spune filosoful, ba chiar de profesie, de vocatie, savarsite cu consimtamantul ratiunii. si Montaigne isi incheie reflectia sa asupra pacatelor astfel: "(...) si-mi vine greu sa-mi inchipui si sa reconstitui acea cainta pe care un asemenea pacatos se lauda ca ar resimti-o in anumite clipe!" Nici vorba, o asemenea cainta este o evlavie ipocrita, o masca bine colorata. (Din Montaigne. "Eseuri").
