Cui ii e necesar ingerul?

Cel mai bun lucru in filmul de debut al lui Gheorghe Preda este muzica. N-o fi flatant pentru un regizor, dar e adevarat. Muzica (semnata de Cristian Lolea) este si foarte importanta in povestea imaginata de Gheorghe Preda. Ea umple spatiile goale din apartamentul frumos al eroinei (muziciana astmatica), coloreaza cosmarurile ei – amintiri din copilarie, cand era traumatizata de mama sau de profesoara sa, dar muzica nu poate umple singura golurile scenariului. Nu e de datoria ei. Scrie in caietul de presa ca "ramane (n. red. – sic) spectatorului sa-si imagineze motivatiile si intentiile personajului nevazut din film". Bun, dar ce date (si motivatii) iti ofera filmul ca sa-ti poti imagina motivatiile necunoscutului care o hartuieste pe eroina? Sau ca sa vrei s-o faci? Nu prea multe. Am gresi, cred, daca ne-am bate prea mult capul, caci ce conteaza pentru regizor nu sunt nici povestea, nici jocul actorilor, nici prezenta lor (asa cum spune el), decat daca se refera la prezenta corpurilor golite de continut. Conteaza doar vizualul. Nu-i vorba, filmul e foarte frumos pe dinafara. Scenografia (creata tot de Gheorghe Preda) e "prezenta", nu are aura aia de functionalism de firma din "Dupa ea", de pilda. Imaginea lui Silviu Stavila e curata si limpede. Costumele realizate de Mihaela Ularu ti le-ai dori in garderoba proprie si caracterizeaza personajul. Montajul Laurei Georgescu Baron imprima un anumit ritm filmului, chiar daca de multe ori te gandesti ca e un videoclip mai lung. Insa acestea raman lucruri de suprafata in conditiile unei lipse de interes pentru ce se comunica. Dar poate cel mai deranjant lucru nu e estetismul – iti poti clati linistit ochii, la o adica –, nici faptul ca aluziile (reverentioase) la David Lynch sau la altii acopera goluri de continut, cat prezenta continua si deranjanta a Ancai Florea, care pe cat e de decorativa pe atat e de plata, umplandu-l de nervi pe spectatorul care o tot asteapta sa reactioneze. Probabil ca nici regizorul nu s-a preocupat sa ceara ceva anume de la ea. (Gheorghe Preda declara, oricum, ca nu va face niciodata filme de actori.). Personajul principal e insa atat de lipsit de reactii incat si daca i-ai tranti portiera masinii peste degete n-ar schita o grimasa. Nici ceilalti actori nu sunt pur si simplu prezenti – asa cum ar vrea regizorul. Fie sunt stridenti (Justinian Radu), ininteligibili si falsi (Emily Daler), fie apar o secunda. Constantin Florescu pare cel mai in rol, dar nici nu prea are ce juca. Filmul ar fi un fel de thriller – nelocalizat neaparat in Romania (ceea ce n-ar fi o problema), care pe urma se "localizeaza" caci intervin informatii despre un mafiot care ar putea fi hartuitorul. Fireste, te intrebi, mai ales daca stii "spiritul de gluma" al cineastului, daca mafiotul nu e cumva "la oha", la fel ca masinile americane. si de-ar fi, ce-ar fi? Cam nimic. Ironia e doar un condiment facultativ, aruncat peste o budinca a carei crusta e foarte frumoasa, dar care n-are gust.si pe urma mai e titlul. Daca nu era pomenit ingerul, nu ne-ar fi trecut prin cap ca el e "mafiotul". Cred, deci, ca pentru Gheorghe Preda acest inger devenit exterminator este vizualul dus la extrem, in detrimentul miezului. Il ajuta faptul ca stie? Ii pasa? z"Ingerul necesar" – scenariul si regia Gheorghe Preda, imaginea Silviu Stavila, cu: Anca Florea, Constantin Florescu, Emily Daler.