Cu dosar la KGB, scriitorul sovietic Andrei Platonov a supravietuit valurilor de teroare comunista, ducind o viata obscura. Opera lui a 'stat la pastrare' ani intregi, el nu a apucat sa se bucure de statutul de scriitor, de recunoasterea valorii lui neindoielnice. A murit inaintea lui Stalin, in 1951. Cind romanul 'Cevengur' a fost editat in anii perestroikai, s-a inregistrat socul contactului cu capodopera. Apoi istoria a devenit mai importanta decit literatura.
Scris la inceputul anilor 30, romanul este proiectia unei realitati mitice legate prin mii de fire de amanuntele vietii sovietice, proza e densa, alaturarea cuvintelor are efecte neasteptate, semnificatiile sint ramificate. Platonov imagineaza actiunea unui grup uman, alcatuit din persoane cu reactii primitive, cu aspiratii confuze: luat separat, fiecare e jalnic, impreuna alcatuiesc o forta capabila sa reorganizeze lumea din stapinirea lor.
Vagabonzii si ideologia
Nimic nu poate fi mai strain de o piesa de teatru decit acest tip de literatura, unde densitatea expresiei alcatuieste magma din care se structureaza personajele si se dezvolta actiunea. Si nimic nu poate fi mai adecvat unui spectacol de teatru decit dramatizarea semnata de regizorul Lev Dodin si de catre Oleg Senatov. Din stufosul material al romanului au fost selectate impulsurile actiunii: pe scena se naste un comunism al vagabonzilor, al neputintei de a intelege viata si de a integra moartea, al credintei intr-un Dumnezeu indepartat si ininteligibil si al nevoii de a-l inlocui cu imaginea haotica a unei fiinte la fel de indepartate si ininteligibile - Roza Luxemburg.
O lume de intrebari confuze, careia ii corespund eresuri, capata chip si corporalitate, ameninta si se retrage, se supune instinctelor si isi acorda ragazul de a auzi cum creste iarba. La sfirsit, dupa ce au epuizat toate posibilitatile de a rata, personajele isi iau cite un bolovan si se scufunda in apa care le va acoperi fara sa le purifice. Pe scena, grupul functioneaza solidar si siluetele se desprind din aliniere pentru a formula inca o speranta, pentru a exprima inca o nedumerire, pentru a incerca sa afle de ce, daca e comunism, oamenii continua sa moara. Apa, pietre, tarina, cruci, sageti - din tot ce au creat oamenii au ramas doar fragmente din elementele primordiale, vremelnicii locuitori din Cevengur le minuiesc neindeminatici. Sint mindri de comunismul proclamat de ei, dar spatiul pustiit prin executii nu le ofera decit moartea de care au fugit. Tentatia individului de a rezista prin amintirea unui sentiment, prin reminiscenta unei trairi este anihilata de spiritul gregar.
Oare chiar s-a terminat?
Grupul reface istoria lumii si reperele culturale sint inscrise de regizor in curgerea actiunii, in relatiile dintre personajele cosmarului comun. E o betie a cuvintelor: logica ba aluneca, ba sare de pe gheata care ascunde sensurile. Desi sint mereu impreuna, gesturile elementare de convietuire le sint interzise. Ei doresc putin si se multumesc cu si mai putin, macar de s-ar putea bucura de imbratisarea celuilalt, dar, in scena cind ei incearca un fel de terapie a contactului uman, tristetea e nesfirsita. Aici, ca si in alte momente-cheie ale spectacolului, minunatii actori din trupa lui Dodin realizeaza prin maiestrie individuala si devotament fata de lucrarea colectiva efecte teatrale memorabile.
Un maestru al regiei moderne
Invitat la editia din anul acesta a Festivalului National de Teatru, spectacolul Teatrului Malii din Sankt Petersburg ne-a prilejuit contactul cu o scoala de teatru performanta, inventiva in remodelarea traditiei. Lev Dodin este unul dintre marii maestri ai regiei moderne.
Fara cunoasterea romanului lui Platonov (aparut la Editura Cartea Romaneasca in 1990, in excelenta traducere a lui George Balaita si a Janinei Ianosi), spectacolul se descifreaza intr-un tirziu: lumea descrisa e stranie, ceea ce se rosteste e departe de structura replicii teatrale, sensul se aduna din curente subterane. Dar, chiar si asa, maretia constructiei scenice exercita atractie, o atractie de unde lipseste bucuria. Tristetea celor care au vrut sa construiasca o lume unde sa domneasca doar fericirea devine molipsitoare. Si desi regizorul ii priveste fara rautate, dar si fara compasiune, o stare de spaima, nu intru totul depasita, se insinueaza in sufletul spectatorului: aceasta e lumea de unde am scapat, asa erau ginditorii si constructorii ei.
Sa speram ca am scapat.
Magdalena Boiangiu
