Corina Suteu, director ICR New York:"Provocarea e sa invelim continutul cultural romanesc in ''poleiala'' newyorkeza"

Parcurs1991:Devine director UNITER si propune restructurarea, pe proiecte si programe, a organizatiei1995:Devine director al Mastere Specialisee Europeen en Management des entreprises culturalles (Dijon, Franta) si Presedinta a Forumului retelelor culturale europene.1998:Fondeaza si suporta financiar asociatia ECUMEST in primii ani de activitate (este, pana azi, presedinta asociatiei)2005 - 2006:Editeaza Arts Politics and Change (ca urmare a programului Policies for culture), publicata la Amsterdam, si lanseaza la Columbia University "Another Brick in the Wall, a Critical Overview of Cultural Management in Europe".- Cum ati reusit, intr-un timp scurt - mai putin de un an de directorat -, sa iesiti din cadrul stramt al comunitatii romanesti si sa faceti astfel incat sa apara informatii despre artistii romani in New York Times, de exemplu?- In primul rand, nu am reusit asta singura, ci lucrand in echipa si in spirit de echipa. E necesar sa ai capacitatea de a intelege la un moment dat care sunt oportunitatile, acele brese ce iti permit sa penetrezi un sistem. E delicat sa explici care sunt competentele necesare in managementul artelor. In orice caz, asta presupune sa ai si un anume tip de inspiratie, sa fii consecvent strategic cu ceea ce ti-ai propus si, la un moment dat, se produce un efect cumulativ si culegi roadele. Aparitiile din New York Times nu sunt intamplatoare. Programul New Drama e unul dintre cele despre care s-a scris. El a iesit bine pentru ca a strans si a dat vizibilitate unor initiative disparate, dar similare, toate avand o cheie comuna: intermedierea relatiilor romano-americane in dramaturgie pe care Saviana Stanescu a initiat-o si condus-o consecvent de ani buni. Am venit pe un val deja pregatit, sa-i spunem asa. Coregrafii Mihai Mihalcea si Eduard Gabia (si ei citati de New York Times) au venit la Dance Theatre Workshop in colaborare cu Institutul Cultural Roman, dar, la fel, cunosteam activitatea lui coregrafica de ani de zile, din tara. Trebuie sa ai in spate o acumulare care sa-ti permita sa stii ce propui. E o munca putin vizibila, dar de durata. Cum spun chinezii: "Norocul surade celor pregatiti".- Ati "testat" timp de cateva luni piata culturala newyorkeza, ce credeti ca "merge" mai bine acum, aici?- Configuratia artistica din New York e atat de complexa, variata, enorma, incat toate pot sa aiba o sansa, daca au un caracter inovator, care sa atraga atentia. Trebuie sa stii sa identifici pe ce canal poti sa vii cu ceva care ar surprinde la un moment dat. In sectoarele artistice, New York-ul e un loc unde artele contemporane merg foarte bine, industriile culturale, cum e cinema-ul, artele vizuale. Trebuie sa combini prezentul artistic de la noi cu cerintele de aici. De exemplu, noi stam foarte bine acum cu artele vizuale, sunt artisti care s-au remarcat in lume si cu ei ai o carte de vizita asigurata. Apoi filmul: Cristi Puiu a avut un enorm succes aici, a avut cronici excelente peste tot, Porumboiu are succes mare pe plan international, Mitulescu si Giurgiu si Radu Muntean - la fel. Cand ai o asemenea configuratie in tara, e clar ca ai ce propune, pentru ca, asa cum spunea un personaj intr-o parodie despre America, "What did Americans invent? We invented glitter!". Asa este: ei au inventat stralucirea, ceva care sa faca "focuri de artificii"...- Poleiala...- Da, poleiala. Daca esti capabil sa dai sentimentul ca "hei, asta straluceste!", avand pe deasupra si un continut veritabil, ai reusit. Ce mi se pare mie ca am reusit cel mai bine pana acum a fost evenimentul DADA pe care l-am organizat la sediul ICR New York. Am pornit de la faptul ca exista un eveniment DADA la MOMA- Muzeul de Arta Moderna, din care Romania lipsea in mod direct. Erau acolo toate orasele care avusesera vreo legatura cu fenomenul dadaist, erau prezenti Tristan Tzara, Marcel Iancu etc., despre care scria ca sunt nascuti in Romania, dar referinte directe lipseau. Asa ca eu am zis ca trebuie sa facem o addenda la expozitia de la MOMA, cei de acolo au reactionat excelent si am reusit sa facem un eveniment pe care MOMA l-a anuntat la conferinta lor de presa de inchidere. Prinzand un asemenea moment, alaturi de o organizatie atat de prestigioasa, am adus un pic din "glitter"-ul acesta asupra galeriei noastre de la Institut. Au fost trei ore de eveniment DADA, conferinta, teatru si vernisaj, ultimul programat la 12.00 noaptea, dupa aceea lumea a ramas sa bea sampanie afara, pe scurt, am gandit totul ca evenimentul sa surprinda. E singura tactica ce functioneaza aici. - De ce se impiedica aceasta strategie, care sunt punctele slabe ale punerii ei in practica?- Exista puncte slabe ale sistemului in care functionam, deci punerea in practica a strategiei sufera. Lucram intr-un sediu care, oricat ne-am stradui sa-l vedem altfel, e un sediu de ambasada, unde se si locuieste, se si lucreaza, unde functioneaza si consulatul. E o coabitare intre birocratic si artistic care nu poate fi niciodata naturala, fiindca intotdeauna intre zona politicului si a artisticului exista o tensiune, nu poti sa-ti imaginezi ca un loc de acest fel e un loc al libertatii artistice unde artistii sa se simta bineveniti. Pare neimportant, dar este esential.Am aflat azi, de exemplu, ca, fara sa fiu nici consultata, nici anuntata, galeria ICR va trece in folosinta consulatului. Aceste decizii se iau de catre administratia Ministerului Afacerilor Externe ignorandu-se cele mai elementare principii de coabitare institutionala.Ce fel de legitimitate si de autoritate sa avem, in acest caz?! Al doilea impediment major este ca suntem o institutie care se construieste, face programe si vrea sa fie performanta si vizibila, toate in acelasi timp. E un mod riscant de a construi ceva durabil. Eu personal nu cred nici ca trebuie sa le facem pe toate deodata, nici ca trebuie sa iesim de sub tutela MAE, dar cred ca trebuie gasita realist o infrastructura atent, subtil, negociata intre MAE si ICR care sa permita functionarea eficienta. Al treilea impediment sunt echipele: atata vreme cat ele vor exista in formula: o parte recrutata de ICR si MAE, dupa criterii ale specificului cultural si o parte, personal tehnico-administrativ, recrutat dupa criterii de ambasada, lucrurile vor merge greu. Este vorba despre culturi profesionale total diferite si despre o logica a eficientei divergente. Cum sunt echipe foarte mici, asta creeaza consecinte imediate. Trebuie sa construiesti tu, ca director, o cultura profesionala comuna, intr-un context in care mai ai atatea altele de construit - deci echipa ar trebui sa fie un facilitator, nu inca o problema de rezolvat. In plus, MAE practica o cultura profesionala diplomatica veche, pe care nu o poti reforma intr-o zi. ICR-ul are o cultura profesionala prea noua, inca pe cale sa se aseze. Nu poti schimba usor obisnuinte instalate in ani, nu poti lucra eficient cu instrumente organizatorice abia "imbobocite". Fiecare reactioneaza la asta cum poate. Uneori, cand ai asemenea obstacole , devii creativ, trebuie sa inovezi in sistem ca sa gasesti solutii. Dar, deocamdata, gradul de libertate este mult inferior prizonieratului impus de structurile nearmonizate. In lumina a ceea ce s-a intamplat in ultima vreme, de la demisia lui Radu Portocala, singurul meu comentariu ar fi ca responsabilitatea e intotdeauna proportionala cu puterea de decizie. Cu cat esti mai sus pe scara deciziei, cu atat ai mai multa responsabilitate pentru ameliorarea situatiei. Si asta, la toate nivelurile. Or, chiar daca stii sa faci enorm cu foarte putin (asa cum, cred, s-a reusit la New York) administratiile care te guverneaza trebuie sa isi asume responsabilitatile care le revin. Sa iti ofere instrumente de lucru adaptate. Schimburile epistolare si crearea unor tabere pro si contra nu vor solutiona problemele grave, de fond. E necesara si o atitudine critica si autocritica si solutii pragmatice. Institutiile nu se guverneaza cu figuri de stil.- Sunt americanii predispusi sa foloseasca clisee in privinta altora, a romanilor in cazul de fata? Care sunt cliseele cu care trebuie sa lupti?- Poate americanii sunt mai tentati decat oricine sa inteleaga lumea prin etichete. Cel putin asa e in New York, nu cunosc destul restul Americii. De ce? Fiindca ei au o cultura audiovizuala, sunt obisnuiti sa functioneze in imagini, prin brand-uri. Au un fel de branding automat a tot ce intalnesc. E o tara enorma si ca sa te descurci in tot labirintul asta ai mare nevoie de claritate. Dar interesant este ca, pe cat sunt de pasionati de a pune etichete, pe atat sunt de deschisi la ceea ce li se propune, mai ales daca e vorba despre ceva nou, pe care n-au apucat sa-l eticheteze. Asta e marea diferenta fata de Europa, unde odata instalat un stereotip e foarte greu de reciclat. Aici, dimpotriva. Asta da sistemului american o permanenta capacitate de autoreglare, e ca si cum ar fi un urias acvariu cu o foarte buna pompa de aer curat, care innoieste ciclic lucrurile. New York e un loc foarte energetic, un fel de fantana arteziana si, daca ajungi sa plutesti acolo sus, vezi foarte departe. E un loc privilegiat. Dar asta se intampla numai daca stii sa-ti spui "go for it!" Cu alte cuvinte, curentul produce multe oportunitati in fiecare zi, dar trebuie sa ai curajul si inteligenta sa te inscrii in acest curent, iar el te va duce apoi de la sine. cristina.modreanu@gandul.infoCristina MODREANU