Scrisoare - 31 octombrie 1879 - Veronica, draga Veronica, cand nu m-ai mai iubi, sa stii ca mor. […] Cand gandesc la tine mi se umplu ochii de lacrimi si nu mai gasesc cuvinte sa-ti spun ceea ce de-o mie de ori ti-am spus: ca te iubesc. Aceasta unica gandire, care e izvorul fericirii si lacrimelor mele, aceasta unica simtire care ma leaga de pamant e totodata si izvorul ingrijirilor mele. Veronica draga, au n-am fost noi prea fericiti intr-o lume in care fericirea nu poate exista? Este în lumea asta destul loc pentru atata iubire cata o avem? Nu este amorul nostru o anomalie in ordinea lucrurilor lumii, o anomalie pentru care cata sa fim pedepsiti? Se potrivesc amorul si suferintele noastre cu o lume in care invidia, rautatea domnesc peste tot si pururea?
Editura Polirom
