Conferintele "Mircea Vulcanescu"
Muzeu, natiune, istorie.
Muzeul Taranului Roman, loc al memoriei disputate
Miercuri, 20 martie 2013, ora 18.00, Studioul Horia Bernea
Muzeul National al Taranului Roman invita publicul miercuri, 20 martie 2013, ora 18.00, in Studioul Horia Bernea, la conferinta Muzeu, natiune, istorie. Muzeul Taranului Roman, loc al memoriei disputate. Conferinta, care face parte din ciclul Conferintelor „Mircea Vulcanescu“, este sustinuta de dr. Mihai Gheorghiu, directorul general adjunct al Muzeului National al Taranului Roman.
Muzeul National al Taranului Roman are o istorie lunga de peste un veac, o istorie punctata, mereu, de crize si de rezolvari subite, de dispute administrative, ideologice, politice etc. O istorie turmentata, o istorie violentata, o istorie care urmareste traseul sinuos al istoriei tarii si al mentalitatilor societatii romanesti. Fondat in 1906 de Regele Carol I, avandu-l, de la bun inceput, pe Alexandru Tzigara-Samurcas ca director, muzeul va fi, practic, o opera aflata mereu in lucru, pana la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Odata cu instaurarea comunismului, muzeul va fi obiectul unor noi experiente, care se vor sfarsi cu desfiintarea muzeului si folosirea cladirii acestuia pentru crearea muzeului PCR.
Alexandru Tzigara-Samurcas, fondatorul muzeului si creatorul unei muzeografii extrem de rafinate si de moderne, este retras de la conducerea institutiei in 1946. Muzeografia sa era fundamentata pe o intelegere a muzeului ca institutie a carei principala misiune este educatia. Muzeul trebuie sa faca educatia culturala si estetica a natiunii si trebuie sa poata demonstra identitatea unei culturi nationale, trebuie sa fie un templu si o scoala. Aceasta conceptie este legata de istoria culturii moderne romanesti, care a avut in centrul sau problema identitatii culturale.
Odata cu reinfiintarea muzeului fondat de Tzigara-Samurcas, Horia Bernea, noul director, va muta definitiv accentele, creand o muzeografie care va miza pe experienta estetica, aceasta fiind cea mai apta sa reveleze miza profund spirituala a unei institutii care trebuie sa refaca memoria adevarata a unei natiuni eliberate de dictatul ideologic al materialismului dialectic. Muzeografia berniana va fi, totusi, profund contestata din mai multe directii: din partea muzeografiei oficioase, inghetate la anii ’70, criticand eliminarea etnograficului pur si explicit, precum si din partea etnologilor si antropologilor, care vor acuza ceea ce vor califica drept exces al unui estetism ruinator pentru „descrierea“ stiintifica a unei civilizatii atat de complexe.
Conferinta are ca miza demonstrarea tezei ca muzeografia berniana are ratiuni distincte, cel putin tot atat de intemeiate ca si cele ale pozitivismului etnografic si etnologic. Calificarea ca „loc al memoriei disputate“ provine din aceasta mereu reinnoita dezbatere si contestare, chiar daca nu foarte clar si analitic pusa in pagina de contestatari, a muzeografiei MNTR. Inevitabil, o astfel de institutie, aflata la intersectia atator interese epistemologice, ideologice, administrative si politice, ce privesc, toate, elementul fundamental al identitatii, va fi permanent supusa contestarii si transformarii.
Pentru multi specialisti, taranul traditional este un construct ideologic sau simbolic, fara nicio existenta empirica, un fel de obiect vid, o fictiune pentru care nu exista nimic empiric de dovedit. In fond, intrebarea fundamentala este: a existat aceasta fiinta arhaica ce ar fi intemeiat civilizatia romaneasca timp de un mileniu si, daca ea a existat, cum o putem cunoaste? „Programul Bernea“ incearca un raspuns in afara oricarei teorii, ca pura practica a cautarii si gasirii unui discurs adecvat unei memorii incarcate de imagini si de sens.
Care este relatia discursului muzeal cu adevarul, care poate fi valoarea de adevar a unui discurs muzeal, relativ la ceea ce muzeifica, la lumea pe care o priveste pentru a o fragmenta intr-o naratiune – expunere? Este un discurs muzeal adevarat sau fals? Daca falsul ar putea fi relativ usor de depistat si de demonstrat, valoarea de adevar este extrem de greu de stabilit. Muzeografia clasica si pozitivista a muzeelor etnografice isi bazeaza pretentia de adevar pe temeiul unei ordini care clasifica toate urmele acelei pierdute Lebenswelt intr-o sintaxa fara cusur: materii, forme, stiluri, tehnici, decoratiuni, obiceiuri, rituri etc. Adevarul trebuie sa se nasca aici din re-producerea obiectelor si a sintaxei originare intr-o logica a unei expuneri fotografice, pragmatice, fundate pe exercitiul empiric al descriptiei etnografice si etnologice. Pozitivismul este aici garantia exactitatii, a acuratetei si a adecvarii cu descoperirile facute. Dar tocmai aceasta exactitate trebuie chestionata, pentru a putea afla daca certitudinea ei este adevarul sau numai propria limita.
Martie 2013
