Acesta e textul pus in scena de Thomas Ostermeier, la Schaubuhne am Lehniner Plaz din Berlin, sub titlul de "Concert la cerere", unul dintre spectacolele asteptate in Festivalul National de Teatru. Ceea ce pune regizorul in scena e tocmai nespectaculosul unei vieti alcatuite exclusiv din multiplicarea la infinit a micilor gesturi utilitare ale cotidianului, in care gestul final, somniferele inghitite, vine la fel de lipsit de dramatism. Unor astfel de oameni (sugestia apare si in piesa puternic de stanga a lui Kroetz) nu le ramane nici macar dreptul la o moarte teatrala, niciodata ei nu mor in lumina reflectoarelor.
Actrita Anne Tismer (Nora in montarea dupa Ibsen a aceluiasi Ostermeier) e mai aproape, strict biologic vorbind, de varsta pe care dramaturgul i-o da domnisoarei Rasch (40-45 de ani) decat Coca Bloos, iar personajul e construit nu in jurul unei oboseli a anilor, ci a unei decerebrari prin acumulare si a supraomenescului efort de a-si pastra mintile. Efortul de a gasi gesturi pentru fiecare secunda moarta, chiar cu riscul repetarii unor inutile trasee de la intrare la bucatarie, de la calorifer la calculator, de la bucatarie la baie. Exista visuri altadata posibile, acum moarte, in spatele acestei eterne zbateri intr-un spatiu cat o cutie de chibrituri (le face palpabile "intruparea" onirica a unei voci de radio, sub un chip care ar putea prea bine sa fie cel al domnisoarei Rasch), exista demnitate chiar si pentru cea care traieste zi de zi penibilul unei neajutorate caderi in baie, asta e ceea ce personajul lui Ostermeier duce cu sine in moarte. Violenta, din tata-n fiu, de la mama la fiica "Povesti de familie" de Biljiana Srbljanovic, in regia lui Mihai Fusu, e singurul spectacol al Teatrului National din Chisinau venit la Bucuresti in ultimii ani, iar "surpriza", sa zicem asa, a fost placuta.
Scris in perioada conflictelor iugoslave, textul autoarei sarbe aduce in prim-plan trei copii jucandu-se de-a familia in curtea din spate a blocului, reproducand la scara aproape reala mecanismele comportamentale ale propriilor parinti si experimentand, la scara nu tocmai metaforica, infinite moduri de a-i extermina (cea dintai e incendierea lor in somn, "reminder", pentru spectatori, la "Chip de foc" al lui Mayenburg). Un al patrulea personaj e o fata initial muta si aparent alienata mintal (jucata, uneori a la Ivona lui Gombrowicz, cumva vesnic la limita, de Snejana Puica), care asista, uneori luand parte la aceste jocuri de-a paricidul, un joc de-a adevarul in ce-o priveste pe ea insasi.
Fiecare astfel de poveste de familie (de "oameni muncitori", unde femeia e sclava barbatului, de intelectuali cu pretentii, de imbogatiti zgarciti si opresori) pune in miscare mecanisme ale unei cruzimi copiate inconstient si exersate apoi de acesti copii, cu similara inconstienta, asupra "strainei" nimerite in mijlocul lor, intr-un traseu aproape palpabil al felului in care violenta se invata acasa ("Povesti de familie" e, de altfel, si unul dintre foarte rarele exemple care arata ca o piesa despre conflictul dintre generatii, dintre parinti si copii, poate fi mai mult decat o piesa despre frustrarile adolescentine ale celor din urma).
Ceea ce nu reuseste, totusi, spectacolul de la Chisinau e sa construiasca o gradatie in variatie in acest joc al "actorilor care se joaca de-a copiii care se joaca de-a parintii" (cum informeaza publicul, in debutul spectacolului, doi "elevi de serviciu", mesaj de care montarea mai degraba s-ar lipsi), ajungand sa sugereze progresiva lor identificare cu violenta maturilor, fara sa depaseasca, totusi, niciodata acest nivel al sugerarii. Din fericire, actorii "se scot" cat pot ei de bine dintr-o situatie care-i forteaza la repetitie (mai bine, probabil, decat ar face-o multi actori romani cu experienta similara), cu tot excesul periodic de energie...
