Colind amintitor de Sorescu

ARAD - Prin Marin Sorescu literatura romana s-a aflat la un pas de Premiul Nobel, care mereu ne ocoleste... A trait cu gandurile pe hartie, s-a zidit in cuvant si ne-a daruit o multime de lumi, o multime de ceruri, sa avem "unde fugi de-acasa”. Scriitor cu sclipiri de geniu, Marin Sorescu a convertit totul in creatie. Intreaga lui existenta a fost absorbita de opera. O poezie de mare rafinament (Singur printre poeti, Moartea ceasului, La Lilicei), un teatru rascolitor (Iona, Paracliserul, Matca, Varul Shakespeare), o proza originala (Unde fugim de-acasa, Trei dinti din fata), acerb si temut polemist, fin eseist, gazetar, editor, pictor, regizor sunt cateva repere ale plurivalentei scriitorului. Opera sa a calatorit "cu sandale de aur” peste mari si tari, ne-a reprezentat cu stralucire pe toate meridianele, a fost tradusa in aproape toate limbile pamantului, piesele sale jucate pe cele mai mari scene ale lumii, iar poetul distins cu premii nationase si internationale: Premiul Academiei Romane, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Herder (Viena), Premiul Le Muze (Florenta), Premiul Fernando Riello (Madrid), Medalia de Aur pentru poezie (Napoli), a fost propus pentru Premiul Nobel pentru literatura. A cunoscut aprecierea, dar a trait si drama scriitorului roman: elogiat peste hotare, denigrat intre hotare.

Dupa 1989, a fost contestat, minimalizat, insultat doar pentru vina de a fi gandit altfel decat unii conationali din elita intelectuala, dominati de frenezii demolatoare. Atacuri furibunde si nedemne s-au revarsat asupra omului sensibil, de o modestie cuceritoare, in momentul in care a acceptat sa fie ministru al Culturii. S-au ridicat voci care au cerut cu insolenta "alungarea” lui din manualele scolare. In ura lor apocaliptica, uitasera ca "valoarea” se afla deasupra tuturor afinitatilor politice si ca gloria celui care da cu piatra este efemera. Dumnezeu sa-i ierte, desi au stiut ce fac. Poetul insusi i-a atins cu aripa iertarii pe aceia care s-au caznit sa-l prabuseasca in moarte cu o zi mai devreme si au reusit. Dar mai intai i-au sfasiat sufletul de inflorit liliac romanesc... . Marin Sorescu a trait si a murit scriind. Pana in ultima clipa a dictat sotiei sale, bunei doamne Virginia, versuri lucide pana la lacrima: "Doamne, / Ia-ma de mana / Si hai sa fugim din lume, / Sa iesim putin la aer. / Poate schimband curentii, / O sa ma simt si eu in larg / Langa tine”/. Stia ca o boala necrutatoare l-a condamnat la moarte. A refuzat sa fie legat la ochi si, privind spre zilele care-l apropiau de "plutonul de executie”, a continuat sa creada in poezie. Cand moartea dadea tarcoale prin poemele sale, a dialogat cu ea, aparandu-si nu trupul, ci creatia. Era 8 decembrie 1996, cand limba de bronz din golul clopotului s-a precipitat prea devreme. Sfios dintotdeauna, Marin din Bulzestii Doljului i-a ascultat chemarea si s-a dus "sa moara putin”. Sa stea de vorba cu varul Shakespeare, asa, ca de la om al secolului la om al secolului. Avea doar 60 de ani. Lumina dulce a blandului Craciun va face sa lunece inspre noi dorul unui colind amintitor de Sorescu. Dar si de Creanga, Labis, Nichita Stanescu, morti tot in decembrie... 1889, 1956, 1983. Fie-le toate cararile primitoare in spatiul edenic in care s-au retras. Ne-au lasat "singuri” langa opera lor. Ea n-a putut fi atinsa de moarte. Ne-a ramas ca o mangaiere.