"Rasinari este singurul loc pe care mi-ar placea sa-l revad candva. Restul mi-a devenit cu totul strain. Singura, imaginea copilariei noastre a supravietuit naufragiului, dintre toate amintirile".
Aceste randuri, scrise pe 26 martie 1973, la Paris, de Emil Cioran ii erau adresate bunului sau prieten Bucur Tincu. La aproape un secol de la nasterea scriitorului, intr-o zi de toamna, la intrarea in Rasinari - satul lui de bastina - ne-a intampinat un alai de nuntasi.
Coasta Boacii, gradina sunt toate la locul lor
"Daca m-as intoarce vreodata la Rasinari, as vrea sa revad locurile, dar oamenii, categoric nu". (Emil Cioran - "Scrisori catre cei de acasa" - 14 august 1969). Am oprit masina in dreptul unei pancarte de tabla, din care timpul muscase la propriu si pe care statea scris "asinari". Pret de doua minute am stat nemiscat cercetand tarana din care Cioran va aduna, peste decenii, amaraciunea de a scrie "Pe culmile disperarii" .
Cativa copii alergau in urma unei mingi rosii deformate de caldura. Nu auzisera de Cioran. De fapt, stiau mai multi Ciorani pentru ca satul e plin de oameni care poarta acest nume, dar de unul anume, mai rasarit decat altii, nu aveau cunostinta. Ne-am facut loc pe stradutele inguste, de-a lungul carora sa aliniau case frumoase, cu fatade elegante, pictate in culori calde.
"Unii oameni din sat, dupa ce au vazut filmul facut de Liiceanu despre Rasinari, au fost nemultumiti. Au spus ca multe dintre povestile relatate atunci nu sunt reale… Ca, de fapt, Cioran nu s-a jucat niciodata cu cranii de morti. Altii s-au revoltat ca au fost filmati oameni beti, cazuti pe strada", ne spune o femeie pe care am gasit-o la magazinul comunal.
"Mare lucru nu s-a schimbat de atunci. Locurile evocate de Cioran - biserica veche, cimitirul, Coasta Boacii, gradina, chiar si casa in care a vazut lumina zilei, toate sunt la acolo unde au fost dintotdeauna. Doar vremea le-a mai aranjat intr-un fel sau altul", continua femeia.
Casa familiei, cumparata cu 140.000 de lei
"Cu timpul, dragostea mea pentru Rasinari e in crestere. E ca si cum din viata nu ar merita sa se pastreze nimic in afara de tinerete, de copilarie, vreau sa zic" (8 august 1975 - op. citate)
Trecem un rau al carui puls abia mai bate printre malurile foarte apropiate. Ulita neasfaltata urca abrupt, invaluita intr-o umbra deasa care nu dispare niciodata in timpul zilei. Un bust mic, meschin contrasteaza puternic cu peretii inalti ai casei langa care a fost amplasat. Reprezentarea artistica a lui Cioran nu ajunge nici la fereastra casei. O ironie la adresa scriitorului care visa o Romanie de dimensiunile Chinei si avand destinul Frantei…
"Puteti bate la usa. Cred ca doamna Maria este acasa. Este o proprietate privata", ne informeaza o tanara care coboara treptele bisericii din apropiere. "Ati venit pentru Cioran, nu?". Incuviintam. Batem de cateva ori cu putere in lemnul masiv al portii. Cand ne pierduseram speranta, usa se deschise si, fara o vorba, o batrana ne face semn sa intram.
"Am cumparat casa acum 35 de ani de la cineva, nu mai tin minte cum ii chema. Astia, la randul lor, au cumparat-o de la familia Cioran. Am dat pe ea 140.000 de lei. In fiecare duminica, de ani de zile, vin vizitatori, asa ca dumneavostra. De multe ori cand vin de la biserica incui usa si nu primesc pe nimeni. Daca ma talhareste cineva? Apoi, stau sa ma intreb daca nu ar trebui sa dau bilete la astia care viziteaza casa? Daca vine primaria si imi zice sa platesc taxe?" O cheama Maria Dragoescu, are 82 de ani si sta in casa unde s-a nascut in aprilie 1911 Emil Cioran. Nu este impresionata de acest fapt si nici nu stie mare lucru despre el.
Casa are trei camere aranjate in stil vagon, pline, astazi, de carpete, cuverturi, mici bibelouri. "Dupa moarte, casa o voi lasa unei femei care ma ingrijeste. Nu m-ar deranja daca primarul ar face aici o casa memoriala. Daca plateste bine, sunt dispusa sa plec. O singura data a venit un doctor de la Bucuresti care mi-a zis ca vrea sa cumpere casa si sa faca o cafenea. Apoi a venit o frantuzoiaca. Ea dorea sa se stabileasca aici, sa rescrie cartile lui Cioran. Era foarte eleganta. Nu stia romaneste, avea traducator. Am plimbat-o pe Coasta Boacii si prin sat. A plecat si nu s-a mai intors", spune femeia.
Noua ani, cat o eternitate
"Mi-e aproape imposibil sa cred c-au trecut atatia ani de la moartea parintilor nostri. Timpul, exista deci… Ce frumoasa era gradina noastra de alaturi (opere citate - idem, 3 decembrie 1973)".
Emil Cioran a plecat din sat la varsta de 9 ani, in 1920. Familia s-a mutat la Sibiu, unde tatal sau primise postul de protopop.
Tanarul Emil nu a urmat decat primele trei clase la Rasinari. Dinspre anii acestia de inceput se va abate peste el, ajuns un batran mizantrop ascuns de lume intr-o mansarda din Paris, o melancolie maladiva. Astazi, putina lume din sat ti-ar mai putea vorbi despre Cioran. Numele lui, aducator de bani peste hotare si la Bucuresti, nu a fost valorificat de consateni. "Lumea nu ne viziteaza pentru Cioran, ci mai mult pentru a-si construi case si pensiuni.
In sat nu sunt urmasi directi, deoarece nici Emil, nici fratele sau, Relu, nu au avut copii. Acesta din urma a revenit mereu la Rasinari chiar si dupa ce s-a mutat la Sibiu, iar fratele sau ajunsese in Franta. In fiecare duminica dimineata se ducea la cimitir sa puna o floare la mormantul parintilor. Apoi se plimba pe ulitele satului sau mergea la slujba. Daca voiai sa-l vezi pe Relu Cioran era suficient sa iesi pe la ora 11.00 dimineata pe strada", spune directorul scolii, Carmen Olteanu. Inainte de 1989, despre Cioran se vorbea in soapta. Pelerinajul la casa scriitorului a inceput abia dupa Revolutie.
"Inainte de '89, o data la doua saptamani imi luam elevii de la clasa la care eram diriginte si-i plimbam prin sat. Le aratam casele unde se nascusera Cioran, Goga. Incercam sa le explic de ce Andrei Saguna a dorit sa fie inmormantat in satul nostru. Era mai dificil sa le vorbim copiilor in timpul orelor despre acesti oameni. Am gasit metoda de a vorbi despre ei indirect, aratandu-le istoria satului nostru", spune profesoara.
"Amintire si resemnare, iata ce ne-a mai ramas"
Cat de mult a fost influentat destinul literar a lui Emil Cioran de spatiul geografic de care a apartinut? S-ar fi eliberat de pesimismul sau ultim daca semintia sa ar fi rodit intr-un alt spatiu si nu in paradisul de la Rasinari? Ce lucruri decisive au vazut ochii copilului de atunci, pe langa care noi trecem nepasatori?
Cine poate spune… Intr-o scrisoare tarzie, redactata la 70 de ani si adresata aceluiasi Bucur Tincu, Cioran lasa sa se intrevada un posibil raspuns: "Intre ideea de nemurire si viata pe care-o duci intr-un sat exista o corelatie pe care o percep cum nu se poate mai bine. Intai pentru ca imi amintesc perfect copilaria noastra in umbra de pe Coasta Boacii, apoi pentru ca traiesc de-atata vreme intr-un oras frenetic in care insasi ideea de eternitate s-a golit de orice continut si sens. Suntem insa batrani, asa ca nu stiu cat ne mai privesc toate acestea. Amintire si resemnare, iata ce ne-a mai ramas".
Copilarie
La Barcieni, ultimul refugiu
"As putea trai la Rasinari dac-as avea casa Barcienilor, cu gradina, paraul, cetatuia, toate celelalte. Am o amintire foarte vie despre acest loc romantic. Sunt asa de obosit de toate, de Paris, mai ales (28 septembrie, 1974, opere citate)".
Trecutul se pravalea peste Cioran. Posibilitatea de a reveni in Rasinari il ispitea, dar il inspaimanta deopotriva. Ce ar fi gasit la capatul calatoriei: impacarea cu sine in amurgul vietii sau deziluzia ultima, aducatoare de moarte, ca locurile copilariei astazi nu mai sunt cele din inchipuire? Raspunsul la aceasta intrebare nu l-am mai aflat. Si totusi, casa Barcienilor, primitoare, cu incaperi mari, departata de sat, mai exista si azi.
Nu stim daca intocmai ca in visul lui Cioran… Prin sat se spune ca Barcianu a venit in sat din Tara Barsei in urma cu mai multe secole. Ca ar fi fost sapte generatii de preoti si multi dintre ei au urmat studii in strainatate. Sara Popovici Barcianu este intemeietorul primei scoli din Rasinari, care a functionat intr-o casuta de lemn pe proprietatile lor. In perioada interbelica, la Barcieni se strangeau spiritele luminate ale vremii si Cioran a participat la cateva dintre aceste reuniuni.
Marturie
Inmormantat si la Rasinari
"In 1995 am auzit la radio ca a murit Emil Cioran, la Paris. Era intr-o dupa-amiaza de iunie. 20 iunie. Am inteles ca trebuie sa facem si noi macar un gest simbolic ca sa marcam acest moment. Impreuna cu un grup de oameni din sat, ne-am mobilizat si exact la ora cand la Paris se desfasura ceremonia funerara, la Rasinari s-a tinut o slujba de inmormantare. Aveam planificat pentru acea vara sa plec in Franta, la o prietena. Am rugat un copil sa stranga niste pamant de pe mormantul familiei. L-am pus intr-un vas de lut si, dupa ce am ajuns in capitala Frantei, l-am depus la mormantul lui Cioran. Dupa vreo patru ani am vazut un reportaj despre Cioran, si vasul respectiv statea neatins pe mormant".
Carmen Olteanu, directorul scolii din Rasinari
Opinie EVZ
Un pariu jurnalistic
Poate ca niciodata omenirea nu a dorit cu atata ardoare sa stearga urmele trecutului. Dorinta de a inova este atat de mare incat recursul la experienta pare un gest decadent. Lumea noua de astazi nu poate fi, oricat ar dori noii ei apostoli, una ermetica. Din trecut razbat ecouri, mituri sau simboluri la care, adesea, ne uitam cu mirare si, uneori, lipsa de intelegere.
Cum a putut un loc ca Rasinariul natal al lui Cioran sa supravietuiasca mortii marelui scriitor? Cum s-a adaptat rigorilor societatii de azi un om arestat la domiciliu de Antonescu si inchis de comunisti? Mai exista viata in orasele si satele romanesti de numele carora sunt legati oameni exemplari sau intamplari remarcabile din trecut? Ce a supravietuit disparitiei grofilor din satele ardelenesti? Regrete sau bucurii?
Dar transmutarii fortate a oamenilor de la munte la campie? Fetele de la Capalna au fugit in Spania sau au ramas in satul natal sa duca traditia mai departe? Cum se simt simbolurile lumii vechi in minunata lume noua? Stinghere? Uitate? Inadaptate? Perfect integrate epocii tehnologiei? In incercarea de a gasi un raspuns la toate aceste intrebari, "Evenimentul zilei" a demarat o campanie jurnalistica al carei prim episod se deruleaza, astazi, in satul lui Cioran. (Petre Badica)
Petre Badica
