Ceea ce preda ea nu este divertisment si nici stiinta curenta a prozatorilor romani de a-si etala stocul de "lectii de viata". Romanul ofera, sa o spun pe scurt, o viziune ultrainervata asupra unei chestiuni pe care literatura a invatat sa o uite: e vorba de "arta de a misca suflete". Pana la urma, asta e principalul lucru cu care am ramas dupa ce am citit romanul. Sa nu ma intelegeti gresit. Bogdan Popescu este un povestitor extraordinar, iar istoriile pe care le scrie, "fantastice" sau "realiste", sunt de neuitat.
La fel personajele, replicile sau, ca sa nu o mai lungesc, totul. In acelasi timp insa, inventarierea abilitatilor de prozator ale autorului se dovedeste insuficienta atunci cand e vorba de adevarul acestei carti. De ce? Pentru ca toate acestea (istorii, personaje, stil) sunt chestiuni exterioare: la fel cum oglinda unei ape reflecta prin suprafata si ascunde tot prin aceasta suprafata. Bogdan Popescu scrie, si acesta este secretul literaturii sale, despre umbrele si formele mascate de un numar de suprafete.
Desi romanul m-a facut nu o data sa rad, iar aparentele de bonomie sunt la tot pasul, modul autorului de a scotoci lucrurile cautandu-le de suflet este unul aspru. Ganditi-va la vechile legende romanesti: Dumnezeu si Dracul sunt in definitiv doi insi simpatici care se calca, la fel ca Stan si Bran, pe bataturi. S-ar parea ca lumea in care cei doi exista are o textura reiata si moale. Numai ca, asa cum se intampla in orice afacere care implica sufletul si carnea, universul acela e la fel de aspru ca o tesatura care provoaca rani. Iar romanul lui Bogdan Popescu din aceasta directie vine. Altfel, imi inchipui lumea din "Cine adorme ultimul" stransa intr-un loc si executand o serie de gesturi triviale sau doar banale, de felul celor care compun dintotdeauna realitatea. Dupa care toti se ridica si pleaca: dar ce ramane in urma lor nu este un spatiu gol, desi un observator rezonabil ar jura ca nu mai e nimeni acolo. mihai.iovanel@gandul.info
