“Recent, am avut prilejul sa stau de vorba cu unul dintre scriitorii nostri (mare artist) despre comicul vietii, despre dificultatea de a defini acest fenomen, de a-l desemna printr-un cuvant precis.
- Sa stiti, mi-a spus deodata convorbitorul, (...) ca orice ati scrie (...) intr-o opera de arta, niciodata nu veti egala realitatea. Credeti, de pilda, ca intr-o lucrare ati atins culmea comicului relativ la o situatie de viata. Nicidecum! Imediat, realitatea va va pune in fata, in acelasi domeniu, o faza pe care nici nu ati banuit-o, care depaseste tot ce puteau crea observatia dumneavostra personala si imaginatia! (...)
Asta o stiam inca din 1846, cand am inceput sa scriu, poate chiar mai devreme, si acest lucru m-a surprins si m-a derutat de multe ori, facandu-ma sa-mi pun intrebari despre utilitatea artei, in conditiile in care este evident neputincioasa. Intr-adevar, ia urmariti un fapt din viata reala, un fapt nu prea pregnant la prima vedere, si, daca sunteti in stare si aveti ochi, veti gasi in el o profunzime pe care nici Shakespeare nu o are. Insa tocmai in asta sta toata problema: cine are ochi si cine e in stare?
Caci nu doar pentru a crea si scrie opere de arta, ci si pentru a releva un fapt este nevoie sa fii un fel de artist. Pentru un observator, toate evenimentele vietii se petrec in simplitatea cea mai induiosatoare si sunt atat de comprehensibile, incat nici n-ai la ce te gandi, n-ai la ce te uita si nici nu merita.
Pe un alt observator, aceleasi evenimente il ingrijoreaza uneori pana intr-atat (...) ca nu mai e in stare pana la urma sa le generalizeze si sa le simplifice, sa le alinieze si sa le linisteasca, asa ca procedeaza la un alt fel de simplificare si pur si simplu isi trage un glont in cap, ca sa puna capat mintii sale chinuite si totodata tuturor intrebarilor. Acestea nu sunt doua extreme, insa intre ele este cuprinsa intreaga semnificatie reala a omului”.
