Dinu Sararu s-a achitat de datoriile fata de istoria dramaturgiei cu "Apus de soare" al lui Delavrancea. Sub directoratul lui Ion Caramitru, Dan Tudor a readus la viata (cu succes disputabil) "Sanziana si Pepelea" lui Alecsandri, Sorin Militaru a "inaugurat" o piesa premiata de Uniter ("Viata mea sexuala" de Cornel George Popa), incadrabila, cu mare generozitate, la categoria "noua dramaturgie", iar luna aceasta au avut loc premierele oficiale ale versiunii semnate de Claudiu Goga cu "Jocul ielelor" a lui Camil Petrescu (premiere, pentru ca spectacolul se joaca in dubla distributie, in rolurile principale cu Marius Stanescu si Liviu Lucaci pentru personajul Gelu Ruscanu, Irina Movila si Ilinca Goia pentru Maria Sinesti). S-ar putea spune ca Nationalul isi face treaba si nu e deloc vina producatorului ca montarile arata mai degraba ca o misiune umanitara de resuscitare a unor morti care ar trebui lasati sa se odihneasca in mormintele lor teatrale.
"Jocul ielelor" (1919), o "drama de idei" construita in jurul acceptarii compromisului in numele vietii, pe canavaua confruntarii dintre stanga anarhista si dreapta corupta, n-a fost pusa in scena in timpul vietii (deloc scurte) a autorului, iar impresia - de lectura sau dupa ureche - a multor oameni de bine din teatru e ca piesa e nemontabila, mai ales in vremurile noastre, cand actiunea bate de departe ideile. Ca nu e tocmai asa, o arata cel putin un moment din istoria spectacologica a textului: montarea lui Crin Teodorescu din 1965, de la Teatrul Mic din Bucuresti, cu G. Ionescu-Gion in Ruscanu, George Constantin in Saru-Sinesti (ceea ce anula raporturile de varsta dintre cei doi, Gion fiind chiar mai "batran" decat Constantin, dar cu un fizic mai tineresc) si Leopoldina Balanuta in Maria Sinesti, considerata nu doar o reusita teatrala, ci si una dintre cele mai percutante politic ale vremii.
Ceea ce nu e cazul acum: vorbeam de o versiune Goga a "Jocului..." printre altele fiindca o contributie masiva a regizorului vine din taierea la sange a textului, mai ales in ce priveste dimensiunea lui politica (dar si din neinspirata introducere a inca unui personaj, fantoma muta a lui Ruscanu-tatal). Claudiu Goga schimba chiar cadrul narativ, plasand actiunea intre doua coperti (intalnirea in parc a fostilor iubiti, Maria Sinesti si Ruscanu, si sinuciderea lui Ruscanu) care-o transforma intr-un fel de rememorare din perspectiva lui Ruscanu. Cu o Maria Sinesti (Ilinca Goia, in reprezentatia vazuta de mine) senzual-superficiala, sfasiata de pasiuni frustrate, un Saru-Sinesti (Mircea Rusu) cu aer bombastic, de o teatralitate desantata, de stapan pe plantatie si un Gelu Ruscanu (Liviu Lucaci) straduindu-se in van sa dea carne unor idei de care e strain, pe schimburi de replici aprig concetrate in jurul nucleului epistolei incriminatoare, "Jocul ielelor" seamana frapant cu "O scrisoare pierduta" in varianta ei dramatica, traita de o Zoe, un Tipatescu si un Trahanache de Capitala si politica interbelica (si, ca de obicei la Camil, fara nici un simt al umorului).
Avantajul e al personajelor secundare - un Penciulescu (Vlad Ivanov) cu disperarea tragicomica a intelectualului proletar si un Praida (Dorin Andone) plutind ca un geniu dogmatic al activismului socialist, o episodica Elena Boruga (Rodica Ionescu) cu pragmatismul atat de uman al saracului. Numai ca nu ei fac spectacolul, ci insiruirea de cuvinte care nici macar din coada nu suna si de care, in aceasta formula, nu autorul e de vina. Daca e sa aflam cata nevoie mai are teatrul romanesc si publicul lui de Camil Petrescu, va trebui sa mai asteptam.
Teatrul National, Bucuresti (Sala Atelier) * "Jocul ielelor" * Regia: Claudiu Goga * Costume: Liliana Cenean * Decor: Stefan Caragiu * Muzica: George Marcu * Cu: Liviu Lucaci/Marius Stanescu, Mircea Rusu, Dorin Andone, Vlad Ivanov, Dan Tudor/Andrei Duban, Ioan Andrei Ionescu, Marcelo Cobzariu, Daniel Badale, Bogdan Musatescu, Eugen Cristea, Eduard Dumitru, Irina Movila/Ilinca Goia, Ilinca Tomoroveanu, Rodica Ionescu, Emilia Popescu, Aristita Diamandi, Mircea Anca, Cornel Tigancu
