De ce sa nu citim Opiul intelectualilor?
Dar cine a spus ca nu trebuie sa citim Opiul intelectualilor? E numai o figura de stil polemica, draga domnule Istodor, sau vreo tendinta in lumea romaneasca a momentului, al carei puls nu sint in masura sa-l simt, chiar in amanunt, din indepartata America? Inainte de toate, eu cred ca trebuie sa putem sa citim orice, de la Biblie la Mein Kampfsau la Cartea rosie a lui Mao. Unele carti pot fi numai pierdere de vreme, dar asta nu e un motiv de interdictie. Apoi, in cazul nostru specific, as spune ca e important sa-l citim si sa-l recitim pe Raymond Aron. Eu, de pilda, am facut-o destul de curind ca sa-mi repun in memorie o serie de judecati ale lui Aron, inoxidabile in timp, cu ocazia crizei banlieu-urilor din Franta si a reactiilor antipatice impotriva explicatiilor lui Fienkielkraut. Se uita prea adesea contextul specific in care a aparut cartea lui Aron si faptul ca aceasta propunea o analiza istorica minutioasa (de la epopeea revolutionara care a rupt Franta in doua spre sfirsitul secolului al XVIII-lea si pina la religia Revolutiei). Cine a explicat mai bine decit Aron statutul intelectualului, si, subsecvent, opiomania sa? Spune Aron ca, de-a lungul secolelor, ginditorii si artistii nu se deosebeau prea mult de cler, prin aceea ca aveau, ca si clerul, functia de a mentine sau de a comenta credinta Bisericii si pe aceea a Cetatii. O data cu tendinta de secularizare si a disparitiei mecenatilor, intelectualii isi cistiga libertatea in aceeasi masura in care isi pierd tot mai mult securitatea materiala. Intelectualul francez, arata Aron, devine astfel un sistematic opozant, mai ales in situatia in care forma de stat (Republica sau Monarhie) era inca neclara. Stinga intelectuala dezvolta o mistica revolutionara pe fundalul unei societati secularizate. In aceeasi masura, din opozitia sistematica la realitate intelectulii devin extrem de sensibili la utopie, un fel de punte intre real si ideal. Trebuia intreg acest studiu socio-istoric pentru ca sa ajungem la stringenta contemporana a cartii lui Raymond Aron (aparuta in 1955): marea eroare a intelectualilor care se angajeaza in politica este aceea ca, atrasi de utopii, vor adopta intotdeauna o atitudine vizionara, romantica, in total conflict (sau ignorare) a realitatii; o atitudine mai degraba metafizica decit pragmatica si, in cele din urma, iresponsabila. Sub imperiul acestei mentalitati, critica (de sistematici opozanti) a intelectualilor se bazeaza nu pe realitati si amanunte, ci pe idei abstracte. Ideologia inlocuieste realitatea. Aron se intreaba, in context (si ginditi-va care era contextul anilor 50!), cum e cu putinta ca intelectualii din Franta sau cei din Est (inca mai aproape de fenomen) sa mai jure pe comunismul de tip sovietic, de orice tip, sau sa opuna realitatii hidoase o alta fantosa ideologica, aceea a comunismului real. E usor de spus azi, cum am citit undeva, ca Aron spune lucruri pe care le stie toata lumea. Mai tinarul meu prieten ar fi trebuit sa-si inchipuie ca le stie toata lumea tocmai pentru ca a existat unul ca Raymond Aron care, in contextul intelectualitatii franceze si de aiurea, vitupera mereu impotriva inegalitatii din lume, a imperialismului american, si-a pastrat echilibrul cartezian (ori mai degraba kantian, caci el insusi se revendica de la Kant), moderatia, realismul si spiritul responsabil. Cum bine spune Nicolas Bavarez in chiar titlul cartii sale, Raymond Aron a fost un moralist in secolul ideologiilor. Nu e putin!
De ce Sartre, si nu numai el, a fost bou?
Bou nu cred ca a fost, am un respect prea mare pentru acest animal truditor... Sartre ilustreaza cum nu se poate mai bine opiomania intelectualului, asa cum o explica Raymond Aron. Sint aici o serie de imprejurari interesante pe care nu as vrea sa le trec cu vederea. Prima e mai degraba cu totul fortuita: Sartre, Aron si mai putin cunoscutul astazi filosof si scriitor Paul Nizan s-au nascut in acelasi an, 1905. Toti trei exceptionali absolventi ai ENS (École Normale Supérieure) in 1924. Prieteni extrem de buni, impart totul, de la viata zilnica (Sartre si Aron aveau sa-i fie martori de casatorie lui Paul Nizan in 1927), la lecturile literare si filosofice si evaluarea lumii politice. Printre altele, e interesant de retinut ca Raymond Aron este cel care i-a revelat lui Sartre pe Husserl si fenomenologia, o piatra de hotar in gindirea sartriana. Sartre si Nizan intra in Partidul Comunist Francez. Sartre avea sa ramina, Nizan paraseste partidul comunist in 1939, revoltat de Pactul Molotov-Ribbentrop. Mobilizat, moare in batalia de la Dunquerque, in 1940, luptind contra Germaniei naziste.
Disparitia lui Nizan, aproape simbolica, dupa despartirea de comunisti, ii lasa pe cei doi eminenti ENS in zapaceala anilor de razboi, ca ferventi critici ai marxismului (aveau sa fondeze, mai tirziu, impreuna Les Temps Moderns care va domina epoca). Despartirea dintre Raymond Aron si Sartre, dramatica si dureroasa, se petrece in 1947, cind Sartre se manifesta radical si zgomotos impotriva lui De Gaulle si nu-l scuteste nici pe fostul prieten Aron de consideratii extrem de putin amabile. In vreme ce Raymond Aron continua sa studieze cu pasiune si atentie ce se intimpla in realitatea atit de evanescenta si adesea scandaloasa a acelor ani, declarindu-se, aproape polemic, spectator angajat, Sartre se angajeaza politic si propovaduieste angajarea in cauza stingii intelectuale fascinate de ideologie si pierzind aproape total contactul cu realitatea. Ca sa-l parafrazam pe Gramsci, care avea sa o plateasca pentru credinta genuina ca adevarul e intotdeauna revolutionar, Sartre se aliniaza uneori de partea celor pentru care adevarul e secundar, sau, oricum apartine partidului, de vreme ce partidul are intotdeauna dreptate! Aron si Sartre se vor impaca, daca se poate spune asa, tocmai in 1979, la initiativa lui André Glucksman de a-i reuni intr-o actiune de sustinere a Vietnamului (dupa ce toata istoria de dupa razboi si pina la moarte ii vazuse sistematic pe parti diferite ale baricadei). In interval, utopicul Sartre facuse, poate nu ca o marioneta, ca altii, dar pina la urma cu acelasi rezultat, jocul partidului comunist. Acel Partid Comunist Francez convins ca aderarea si zelul intelectualilor produc o puternica impresie asupra proletariatului si a oamenilor simpli. Tentat de sloganele cele mai simplistice si odioase, Sartre devine un tovaras de drum important al partidului, unul dintre colaboratorii permanenti la Lettres Francaises, calul troian al comunismului sovietic in Franta. Singura chestiune delicata era opera filosofica (de altfel majuscula!), existentialismul care cistigase o remarcabila popularitate in Franta si ameninta pozitia lui Sartre in sinul comunistilor (scrie Victor Leduc in L Action, in 1947, ca partidul nu e interesat de existentialism in sine decit in masura in care aceasta filosofie idealista ar putea intra in conflict cu marxismul!). De partea sa, Sartre a raspuns in citeva rinduri aparind existentialismul (LExistentialisme est un humanisme, Le droit de se revolter). Concepte ca alegere, fiinta, neant, libertate au jenat intelectualitatea comunista a timpului si masinaria partidului (Garaudy, Lefebvre), iar Sartre ar fi avut o sansa exceptionala sa o rupa cu comunismul (perioada 1944-1948, in care rinocerizarea lui nu era completa!). Tentatia angajamentului ideologic, atit de bine explicata de Raymond Aron, il orbeste insa, transformindu-l, din punctul de vedere al comportamentului politic, daca nu intr-un bou, cum spui dumneata, in tot cazul intr-o persoana extrem de discutabila. Avea sa se gaseasca mai intotdeauna, in deciziile politice, de partea, daca nu cea mai rea, in tot cazul cel putin suspecta. Anti-gaullist, e impotriva razboiului din Algeria, fara sa realizeze ca acolo era mina sovietica; in timpul razboiului din Coreea e cu arme si bagaje de partea comunista; in 1954, dupa intoarcerea din Uniunea Sovietica declara ca nu exista mizerie in socialismul sovietic, nici ingradirea dreptului la opinie; in 1956 cind, la cel de-al XX-lea Congres al PCUS, Hrusciov denunta crimele stalinismului, nu e chiar ultragiat - ca Aragon sau tovarasa sa de viata Elsa Triolet! -, ci doar oarecum derutat, ca un cuminte intelectual care, bagat in politica, isi pierde teologia ideologica; nici macar invazia Ungariei, care, totusi, in apararea lui, nu il face sa se exprime public in favoarea deciziei Comitetului Central, ci doar sa se indoiasca oarecum de justetea liniei partidului, nu il indeparteaza de comunisti! Gaseste, asadar, o alta forma de manifestare a nevoii de credinta si utopie: lupta impotriva colonialismului... Abia 1968 il va distinge politic oarecum de turma intelectualilor de stinga francezi. Nu scrie telegrame de felicitare pentru invazia Cehoslovaciei (Aragon, mi se rupe inima, ce mare scriitor, o face!) ci, mai degraba suspicios, de acum, in privinta comunismului de tip sovietic, isi intoarce fata spre... maoism! Din lac in put: nevoia de o noua ideologie! Asta marcheaza, de fapt, deruta cea mai mare a lui Sartre: cel care predica mereu refuzul compromisului - in filosofia si literatura care vor dainui dincolo de alunecarile omului politic - se compromitea crezind, de fiecare data, ca exista o instanta mai inalta care trebuie sa lamureasca lucrurile astea. El este intelectualul, cum spune Aron, incapabil, intr-o societate secularizata, sa traiasca fara o religie: utopia oferita de ideologie! Raul pe care l-au facut intelectuali si artisti precum Sartre, Aragon, Yves Montand sau Simone Signoret in Estul comunist este incalculabil, generatia mea l-a trait, cu amaraciune si poate oarecum in deruta. Ei legitimau monstruozitatea unui sistem care tinea lumea in mizerie si prin puscarii, cu pumnul in gura in asteptarea acelor les lendemains qui chantent. Yves Montant si Simone Signoret s-au cait cind au avut epifania realitatii, si au facut-o public. Sartre s-a complacut in tacere. Aragon a ramas pe baricada minciunii pina la capat, cu toate repercusiunile actului sau de intelectual intoxicat de opiu (Adieu, vieille canaille! isi intitula Jean Cau necrologul).
Oare ce e mai bine: sa gresesti cu Sartre sau sa ai dreptate cu Raymond Aron? Aceasta era o intrebare, iterata si reiterata in epoca, incit nici nu se mai stie autorul ei. Din perspectiva zilei de azi, si mai ales pentru paradigma viitorului, raspunsul e unul singur: sa ai dreptate cu Raymond Aron! Viata, realitatea propriu-zisa nu pot fi lasate la cheremul utopiilor - oricit de tentante, dar adesea creatoare de genocid. Asa au fost si nazismul, si comunismul. Visarea sa ramina tarimul poetilor!
Prea adesea uitam afirmatia inteleapta a lui Borges care spune ce a fost, va fi!, cu alte cuvinte ca nu putem sa aproximam si pregatim viitorul daca nu ne cunoastem in amanuntime trecutul. As vrea sa va intreb insa, din perspectiva prezentului si a realitatii romanesti de astazi, care e importanta mesajului lui Raymond Aron? Sinteti scriitor roman, dar si un universitar american si poate aveti o viziune particulara asupra lumii intelectuale romanesti.
Intrebarea mi se pare extrem de justificata! Proba prezentului este o punte peste care nu multi filosofi, teoreticieni ai culturii sau ideologi pot sa treaca fara sa-si piarda, hai sa metaforizam, ceva din frumusetea penelor. In cazul lui Raymond Aron, te-as ruga sa observi ca actualitatea lui nu s-a stins niciodata si, in ciuda stingii care a incercat sa-l minimalizeze, sa-l puna la lada de gunoi a istoriei drept un reactionar sau un rebel, impactul mesajului lui a fost uluitor in fostele tari comuniste, mai ales dupa caderea Zidului Berlinului. Insa marea lectie a lui Raymond Aron mi se pare aceea ca nici un text nu trebuie citit si aplicat ca o Biblie, nici macar propria lui teorie despre opiumul intelectualilor care pornise, de fapt, ca o foarte docta carte despre ce s-a intimplat cu intelectualii francezi dupa secularizare si, subsecvent, aparitia mitului revolutionar. Romania din timpul lui Ceausescu, cel putin atit cit am prins-o din 1949 cind m-am nascut si pina in 1985 cind am plecat, mi se pare un teritoriu in care, in lipsa cartii lui Raymond Aron care era interzisa, Sartre (interzis si el, pai ce credeti?) facea totusi figura mult mai buna si activa: literatura si parte din filosofie fusesera traduse, ori macar disponibile la Libraria Scala in Livre de Poche. Orisicit, era considerat din punct de vedere politic acceptabil. Eu am citit cartea lui Raymond Aron doar pentru ca, Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!, profesorul Mihai Pop mi-a imprumutat-o cind eram in anul doi de facultate. Ceea ce m-a impresionat atunci si mi-a deschis ochii catre un domeniu la care nu ma gindisem a fost tentatia utopiei si a religiei ideologice pentru intelectual. Dar nu era nimic spectaculos, pentru ca eram un insider, obisnuit cu Partidul drept entitate metafizica inlocuitoare a lui Dumnezeu, Conducatorul (Dej, pe urma Ceausescu) intruparea sacrului pe pamint (Cel mai iubit fiu al poporului, Cirmaciul etc.). Curios, mi se pare mult mai actuala acum decit atunci, fie si pentru simplul fapt ca secularizarea s-a produs, in Romania, daca ar fi sa extindem spiritul lecturii lui Raymond Aron, abia dupa 1989, cind eu eram deja in America. Dar nu sint chiar sigur ca pericolul marxismului e complet in afara de discutie in Romania si alte foste tari socialiste unde coruptia e in floare si societatea polarizata. De cite ori nu auzim, din varii motive, ca era mai bine pe vremea lui Ceausescu sau ei, ce bine era pe timpul Uniunii Sovietice!. In privinta unei anumite parti a intelectualitatii romanesti dinainte de 1989, si pe care am considerat-o a fi fost numai oportunista, am avut revelatia ca era, de fapt, spalata pe creier... Cine crede ca doar cu condamnarea oficiala a comunismului s-a terminat cu marxismul si tentatia intelectualilor, cu mirajul stingii si al discursului despre actualitatea marxismului, greseste!
Totusi, nu credeti ca am trecut deja intr-o epoca post-ideologica si, ca atare, pericolele utopiilor periculoase sint astazi diminuate?
Nu cred in epoca post-ideologica, consider ca e mai mult un fel de constructie logica linistitoare. Sint mai degraba de acord cu ceea ce spune Pascal Bruckner, si anume ca ideologiile nu mor niciodata, ci se metamorfozeaza si renasc sub aparente noi, tocmai cind erau considerate inmormintate pentru totdeauna. In Franta, dar si in America, sau Romania, in cercuri intelectuale se mai vorbeste inca despre comunism real sau comunism cu fata umana... Esecul comunismului e prea recent ca aceste idei reciclate sa cistige teren serios si sa prinda corp. Totusi, nu pot sa nu-mi manifest mirarea ca, in Franta, relativ recent, criza banlieu-urilor care au provocat vandalism si anarhie aruncind tara pe marginea impasului de guvernare a fost explicata, si nu numai de catre stinga franceza, cu argumente aproape sacrosanct marxiste: inegalitatea sociala, lupta de clasa, conflictul dintre bogati si saraci, somajul... Iar cind Alain Fienkielkraut a contrazis aceasta teorie, aratind ca exista atitea alte locuri in lumea occidentala unde conditii identice nu au produs violenta, incendierea masinilor, revendicari de drepturi speciale in sistemul de invatamint, stinga si media oficiala au fost obligate sa-l asculte. Ceea ce au auzit nu le-a placut deloc, dar e inca o proba pentru cit de adinc traim inca in epoca ideologiilor. Dupa Alain Fienkielkraut, explicatia fundamentala ar sta in antioccidentalismul negrilor si musulmanilor, in manifestarea unei rejectii etnic-religioase a societatii capitaliste contemporane. Asadar, dimensiunii pur materialist-dialectice, atit de comoda pentru marxisti, i se contrapune inaderenta valorilor, un raspuns bazat pe o realitate specifica a Frantei de azi.
In Romania, dar e drept ca si in Franta la care noi am privit mereu, astazi, mai mult ca oricind, conceptele de dreapta si stinga sint mai fluide ca oricind. Sa o luam sistematic: daca Fienkielkraut este neoreactionar de dreapta cum a fost etichetat, atunci probabil ca neoreactionar ar trebui considerat si Mitterrand, pentru ca s-a ridicat impotriva islamismului practicat in scoala laica; pe aceeasi linie, neoreactionari de dreapta ar fi si acei primari comunisti care s-au opus dreptului de vot al emigrantilor, iar ca sa frizam absurdul, Sarkozy ar fi de stinga, de vreme ce a renuntat la dubla condamnare a emigrantilor cu cetatenie franceza si a organizat Consiliul Francez al Cultului Musulman... O infuzie de sanatos pragmatism pe linia Raymond Aron n-ar strica aici! Aiureala nu e mai putin evidenta in Romania unde, pe buna dreptate remarca Adina Dinitoiu, intr-un articol din Observatorul Cultural, dreapta si stinga se cam incurca, reciclarea ideilor marxiste vizibil si inabil fardate producind uneori efecte ilare. Cum ingrijoratoare este si condamnarea comunismului in vrac, prin demonizare, dar refuz al dezbaterii si analizei. Iar un confrate al carui condei il respect, scria recent intr-un editorial, interesant de altfel, ca intelectualii responsabili ar fi cu necesitate moral de stinga(?!?). Sint siderat!
Si atunci, de unde si pina unde epoca post-ideologiei? Cine stie cind, de va fi vreodata! Pina atunci sa continuam lectura lui Raymond Aron si sa ne amintim, cum spunea un banc mai vechi, ca samovarele trebuie stirpite de mici: altfel ajung locomotive!
