Radical diferit de compozitiile sale pline de culoare si viata, acest portret in egala masura macabru si amuzant dateaza de la inceputul anului 1886, pe cand Vincent van Gogh urma cursuri de pictura la Antwerp, si este o rara aparitie in creatia acestui pictor atat de prolific. Explicatia este simpla. Van Gogh nu a fost niciodata atras de orori si imagini gotice – imaginile sale din viata minerilor sau taranilor, oricat de saracacioasa ar fi fost viata acestora, sunt directe, vibrante, pline de simpatie si afectiune – dar la Academie era ceva obisnuit sa desenezi sau sa pictezi schelete sau parti ale corpului, ca un excelent exercitiu pentru orice tanar pictor. Doar ca Vincent s-a gandit sa dea imaginii corecte, realiste, un mic detaliu comic, facand dintr-o compozitie infricosatoare aproape una caricaturala.
2. James Ensor – Pictorul schelet, 1896
Pentru Ensor mastile si craniile sau scheletul intreg au devenit la un moment dat elemente simbolice si grafice esentiale pentru lucrarile sale, si dincolo de aspectul infricosator sau macabru era pasionat atat de cromatica lor, cat mai ales de sugestiile, aluziile si umorul intrinsec al compozitiilor. In acest autoportret nu ezita sa se transpuna intr-un schelet (nu va fi singura data cand alege aceasta reprezentare) surprins in fata sevaletului, intr-un atelier scaldat intr-o lumina artificiala, stranie, alaturi de cateva cranii si unele dintre cele mai cunoscute picturi ale lui Ensor. Imbracat elegant, intr-o postura rigida si artificiala, personajul principal pozeaza, dar impresia este de amuzament, de farsa putin macabra, de scena in care grotescu si hilarul se completeaza reciproc.
3. Salvador Dali – Fata razboiului, 1940
Grotesc si infricosator, in tonuri sumbre de ocru si pamant care par sa anunte finalul unei epoci, inlocuite de fierbinteala desertului, de trauma conflictului prin care a trecut omenirea si care poate ca i-a adus deja sfarsitul. Trecerea de la chipul uscat, mort, in orbitele si in gura caruia se gasesc alte chipuri, intr-un caleidoscop ce ajunge la infinit, la serpii din jur si chiar urma palmei artistului (in coltul din dreapta jos) au starnit atunci numeroase interpretari si explicatii, dar tabloul a surprins si convins tocmai prin forta expresiva.
4. Henry Fuseli – Cosmarul, 1781
Cand vine vorba de picturi clasice care infricoseaza si nelinistesc acest tablou al lui Fuseli a devenit repede o scena iconica, fiind redat, parodiat, copiat si imitat de atunci in cele mai diverse forme, fara a-si pierde insa forta pe care o are asupra privitorului. Expus un an la tarziu, a starnit controverse si elogii in egala masura, dar a fost si cel mai cunoscut dintre tablourile artistului, care avea sa mai realizeze si alte versiuni, inclusiv sub forma de gravura, foarte cautata atunci. Terifianta si sumbra, cu numeroase simboluri usor de decriptat in epoca, a devenit mai tarziu pentru multi simbolul groazei de cosmar si intuneric.
5. Caravaggio – Medusa, 1597
Pornind de la mitul elen (al carui impact era categoric mult mai puternic in imaginarul colectiv al epocii decat acum) si tratand imaginea cu grija sa maniacala pentru desen si culoare, Caravaggio reuseste nu doar una dintre picturile care i-au adus faima inca din timpul vietii, ci si o imagine a temutei creaturi, al carei cap era fixat pe scutul lui Perseu, care inspaimanta si il face pe privitor sa simta cu adevarat teroarea. Chiar daca in acea vreme Medusa ajunsese sa simbolizeze triumful ratiunii asupra simturilor lucrarea lui Caravaggio este inainte de toate socanta, nelinistitoare si greu de uitat.
Foto: wikipedia.org,
