Dar au starnit si scandaluri care au ajuns in paginile ziarelor, in cercurile artistice oficiale si au fost privite ca triumfuri si reusite in cafenele, cabarete si restaurantele unde se intalneau pictorii, poetii si jurnalistii care isi doreau altceva, simteau ca este nevoie de o schimbare, desi prea putini stiau cum va arata acel nou. Si chiar daca si in cazul lui Manet adevaratul succes avea sa fie postum – intr-un fel firesc pentru un pictor care ar fi trebuit, potrivit familiei, sa devina un jurist de prestigiu, un negustor bogat sau un general incarcat de medalii – totusi pana la final cel care spunea cu modestie ca nu si-a dorit niciodata sa schimbe vechiul fel de a picta sau sa ofere tehnici si teme noi a crezut in creatia sa.
1. Dejun pe iarba (1862-1863)
Astazi acest tablou (pentru multi capodopera lui Manet) se gaseste la Musee d’Orsay din Paris si este una dintre piesele de rezistenta ale colectiei, dar atunci nu doar ca a fost respins de juriul Salonului oficial – probabil ca pictorul se asteptase – dar a starnit un imens scandal cand a fost in cele din urma expus, in 1863, la celebrul (astazi) Salon des Refuses. Poate ca prezenta nudului feminin nu ar fi iritat atat de tare sensibilitatile estetice ale vremii, care puteau avea ca referinta numarul mare de nuduri din pictura clasica, academica, des intalnite mai ales in scenele mitologice. Dar prezenta celor doi domni boemi, imbracati cu gust si surprinsi intr-o discutie relaxata, a doua femeie care se imbaiaza in fundal, felul in care modelul gol se uita fara sfiala la privitor, atragand cu atat mai mult atentia asupra sa, toate au incantat publicul atras de noua arta si a revoltat vizitatorii care preferau subiectele mai “cuminti”. Manet isi dorise de fapt sa provoace, sa socheze, sa ofere ceva nou, anuntand pe cand incepuse sa lucreze la acest tablou de mari dimensiuni ca daca publicul isi doreste un nud atunci le va oferi un nud. Si dupa cum scria mai departe intr-o epistola trimisa lui Antonin Proust se astepta ca reactia sa fie pe masura. Ceea ce s-a si intamplat.
2. Olympia (1863)
Dupa ce “Dejunul pe iarba” socase, incantase si ii adusese celebritatea, Manet reusea in pofida asteptarilor sa expuna o alta lucrare controversata chiar la Salonul oficial, in 1865, dar decizia juriului a starnit noi proteste si i-a adus o serie de atacuri violente in presa si nu numai. Este adevarat ca “Olympia” putea fi vazuta ca o replica moderna a celebrei “Venus din Urbino” a lui Titian, insa in afara similitudinilor ce au fost vazute de unii critici ca un omagiu adus lucrarii clasice Manet s-a folosit de anumite detalii care sugerau ca modelul ales este una dintre curtezanele vremii. Nu doar atitudinea relaxata, provocatoare, dar si orhideea, papucii, bijuteriile, pisica neagra de la capatul patului (care in trecut era adesea un simbol al pacatului si senzualitatii), toate erau elemente care constituiau un discurs relativ usor de decriptat atunci. Mai ales de publicul care nu uitase prima sa lucrare de succes. Si de aceasta data au fost cei incantati de noua pictura a lui Manet si criticii acerbi, deja infuriati de decizia juriului oficial de a-i permite artistului sa expuna.
3. Portretul lui Emile Zola (1868)
Cat de mult a contat pentru Manet faptul ca Emile Zola, la randul sau un artist cu admiratori si critici numerosi si inversunati, a fost unul dintre principalii sai sustinatori? Cand multi critici ii reprosau lui Manet indrazneala, subiectele alese, faptul ca recurgea la imortalizarea scenelor care erau vazute ca “indecente”, Zola scria cu entuziasm despre picturile maestrului, luandu-i nu o data apararea in articolele sale. Nu este de mirare. Zola, un original si un provocator in scrisul sau, atat in romanele cat si in articolele sale, se simtea apropiat de impresionisti si in general de noua arta a vremii, iar “Dejunul pe iarba” il entuziasmase. Nu este asadar intamplator ca Manet i-a facut un portret mai mult decat reusit, expus in 1868 la Salonul oficial (in definitiv era o compozitie sobra, in maniera clasica), care avea sa fie ulterior reprodus in mai multe randuri, fiind probabil cea mai cunoscuta reprezentare a scriitorului. Surprins din profil, privind parca in gol si nu spre privitor, lasand impresia ca se odihneste putin la masa de lucru, Zola este inconjurat de carti si uneltele artei sale, dar asa cum obisnuia Manet a strecut si cateva detalii interesante. In fundal, in partea dreapta, se vede o copie de mici dimensiuni a tabloului “Olympia”, asezat deasupra unei gravuri de Velasquez (preferatul lui Manet), alaturi de o stampa japoneza. O a doua incadreaza partea stanga a portretului. Multi dintre artistii de la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX aveau sa fie fascinati de exotismul, culorile si liniile artei japoneze, iar Zola nu era o exceptie, intuind ca aceste lucrari aparte aveau sa fie o influenta puternica in dezvoltarea ulterioara a picturii europene.
4. Berthe Morisot cu un buchet de violete (1872)
Relatia foarte apropiata dintre cei doi a dat nastere in acei ani mai multor speculatii ca intre aceasta stranepoata a lui Jean-Honore Fragonard (unul dintre maestrii Rococo) si Manet ar fi existat o legatura amoroasa, chair daca Berthe se va casatori in 1872 cu fratele lui Edouard, Eugene Manet. De altfel Edouard Manet a pictat mai multe portrete ale acesteia, fascinati de fizionomia si atitudinea ei, dar si de picturile sale, multe dintre ele delicate scene de familie, si se poate spune ca dincolo de prietenia care i-a legat s-au influentat si sustinut reciproc. In aceasta compozitie negrul domina intregul ansamblu (Berthe poarta o rochie indoliata), cu un buchet de violete palid, abia vizibil, impresia generala fiind de resemnata si demna tristete. Daca impresionistii se bucurau de culoare si lumina Monet isi pastrase o paleta in nuante mai inchise, adesea sumbre, si de altfel avea sa mai picteze alte trei portrete similare pana in 1874, in care Berthe este mereu imbracata in negru, cu mici detalii si accesorii colorate. Artistul a realizat si doua litografii, dar si o gravura, dar tabloul care a fost primit cu elogii de critica avea sa ajunga in cele din urma chiar in colectia lui Berthe Morisot, care l-a cumparat in 1894, la multi ani de la moartea lui Manet, de la mostenitorii colectionarului si criticului de arta Theodore Duret. Astazi poate fi admirat tot la Musee d’Orsay.
.jpg)
5. Un bar la Folies-Bergere (1882)
In 1882 Manet termina acest tablou, ultima sa lucrare importanta, fara sa stie ca mai are foarte putin pana la moarte. O imagine din lumea plina de viata si distractie boema a localurilor pariziene ale vremii, mai exact din Folies-Bergere, loc de intalnire si distractie devenit un adevarat mit, tabloul avea sa fie expus la Salonul din acel an. Gusturile se schimbasera in decursul anilor. Impresionistii erau acceptati de o parte tot mai mare a publicului (si mai ales de negustorii de arta si colectionari), iar Manet avea deja statura unui maestru in viata, privit cu admiratie de o cei mai multi dintre tinerii artisti, de la cei care vor ramane la randul lor in istoria artelor plastice la cei care vor disparea la fel de repede pe cat aparusera, fiind uitati chiar si de contemporani sau amici. O compozitie complexa si dificila, care a suscitat atunci si mai tarziu numeroase comentarii si interpretari, imaginea barului era definitorie pentru universul imaginar al lui Manet. Lumina, culorile, tusele, elementele care constituiau o poveste, privirea trista si ostenita a personajului central, tumultul sugerat al clientilor asezati la mese, toate faceau din acest tablou al lui Manet un veritabil final de capitol.
Foto: wikipedia.org
