1. Romain Gary a ramas in istoria literaturii ca singurul autor care a castigat de doua ori prestigiosul Prix Goncourt, prima data ca Romain Gary in 1956 si a doua oara sub pseudonimul Emile Ajar in 1975. Situatia a scandalizat o parte a publicului si i-a amuzat pe majoritatea celor care urmareau viata literara franceza si europeana, iar Gary a dat la randul sau dovada de umor, marturisind ulterior ca simtea ca a ajuns intr-un moment mort al carierei sale, ca succesul de odinioara ar putea sa devina doar o amaruie amintire pentru un scriitor prolific, asa ca a incercat sa revina. Si nu sub numele care ii adusese prima oara Premiul Goncourt pentru Les racines du ciel. Ar fi fost prea simplu, si in plus regulile precizau ca acelasi autor nu poate castiga distinctia literara atat de dorita decat o singura data in viata. Asa ca noul nume a fost Emile Ajar, romanul propus La vie devant soi, si la final concluzia a fost una singura: cartea este buna. Atat de buna incat merita un Premiul Goncourt. Si pentru a complica si mai mult lucrurile varul scriitorului a jucat o vreme rolul Emile Ajar, Gary punand lucrurile la punct abia intr-o scriere postuma, in care a recunoscut ca el era Emile Ajar. 2. Stephen King a fost Richard Bachman. Astazi aceasta propozitie simpla este binecunoscuta fanilor unuia dintre cei mai populari scriitori din toate timpurile, dar initial King a simtit ca poate sa publice mai multe carti daca va adopta un pseudonim. Explicatia era destul de simpla. Deja era un nume cunoscut, dar editorii preferau ca autorii sa nu publice prea mult intr-un interval scurt de timp, si in plus era provocarea de a lansa o carte buna sub un nume nou. Pseudonimul ales a fost Richard Bachman, iar primul roman a fost Rage, aparut in 1977 (pe care mult mai tarziu King va refuza sa-l reediteze), urmat de alte trei carti, care au fost surprinzator de bune, dar nefiind semnate Stephen King nu s-au vandut in tirajele deja devenite standard pentru acesta. Abia la jumatatea anilor 80, mai mult accidental, s-a aflat cine era de fapt Bachman, ceea ce a avut efectul unei excelente campanii publicitare pentru King si a crescut de cateva ori vanzarile pentru pana atunci misteriosul scriitor. Fireste ca mai tarziu King a anuntat ca Bachman a murit, dar avea sa mai publice alte doua carti ”postume” ale acestuia, The Regulators (1996) si Blaze (2007). Si poate ca in arhivele lui Stephen King mai exista cel putin un manuscris Bachman. In definitiv Misery, cartea din 1985, ar fi trebuit sa apara sub numele de Richard Bachman.
3. O ultima carte, inedita, scrisa de Friedrich Nietzsche si publicata in anii 50 in SUA, cu titlul prea putin inspirat de ”My Sister and I”, traducerea fiind semnata de Dr. Oscar Levy. Era o confesiune finala in maniera aforistica deja celebra, facuta de tragicul filozof in ultima parte a vietii, pe cand isi petrecea zi dupa zi departe de agitatia vietii intr-un spital de boli mentale, avand inca in minte scena calului biciuit care i-a adus prabusirea finala. Si o carte de Nietzsche in care era mentionat… orasul Detroit. Ar fi fost suficient pentru orice cunoscator al scrierilor sale pentru a privi cel putin cu retinere volumul, astazi o amuzanta raritate, dar au fost destui in 1951 care au crezut ca este chiar o carte a lui Nietzsche, o piesa finala pentru un puzzle neterminat, chiar daca era lansata de un editor din New York, un anume Samuel Roth, care deja mai avusese probleme cu legea in trecut pentru posesia si promovarea de ”materiale pornografice”. Si totusi editura sa, Seven Sirens Press, avea in catalog inclusiv capodopera lui James Joyce, Ulise, asa ca au fost destui cei pacaliti. Pana la urma s-a demonstrat ca era doar un fals, mai ales dupa ce Roth (presupusul autor) nu a putut prezenta un manuscris original in limba germana, care ar fi fost o senzationala descoperire. Din pacate pentru Roth cartea a fost mai curand o curiozitate decat un succes de librarie, si a ramas doar ca un capitol amuzant intr-o eventuala istorie a farselor literare. 4. Au existat Jurnalele lui Hitler? La jumatatea anilor 80 presa din toata lumea anunta ca un reporter german, Gerd Heinemann pe numele lui, a dat lovitura vietii dupa ce a gasit mai multe caiete cu jurnalul complet al lui Hitler, acoperind toata perioada celui de al Doilea Razboi Mondial si oferind istoricilor informatii inedite. Ar fi fost marea descoperire si probabil ca intreaga istorie (in orice caz maniera de a scrie despre detestatul lider) s-ar fi schimbat, daca ar fi fost autentice. Dar nu a fost cazul. Heinemann a sustinut ca gasise carnetele cu insemnare in epava unui avion de transport, prabusit in 1945 la granita dintre Germania si Cehoslovacia, dupa ce parasise Berlinul avand la bord mai multe documente si obiecte personale ale Fuhrer-ului. Pentru media a fost o veritabila bomba, publicatia Sunday Times fiind cea care a sustinut destula vreme – intr-o maniera chiar agresiva – ca jurnalele sunt autentice, desi de la bun inceput nu putini specialisti in domeniu au fost cel putin prudenti. La o cercetare mai atenta s-a dovedit destul de usor ca scrisul nu putea fi al lui Hitler, ca existau numeroase erori cronologice si nu numai, anacronisme si greseli, pe scurt puteau fi considerate cel mult fictiune istorica destul de naiva. Si in locul unui tezaur pentru istorici a ramas doar o scurta campanie de presa, ridicol si fireste acel grupuscul de adepti ai teoriilor conspirationiste, convinsi probabil multa vreme ca Jurnalele erau autentice.
5. William Shakespeare ramane si astazi unul dintre cei mai cunoscuti si mai misteriosi autori din toate timpurile. Biografia sa, atat cat a putut fi reconstituita, are mari zone albe despre care nu avem niciun fel de marturii, doar supozitii si presupuneri, atunci cand nu este vorba direct de falsuri. Unii cercetatori chiar cred ca Shakespeare nu a existat de fapt, iar piesele si poemele sale au fost scrise de altcineva sau de un grup de autori. Nici macar nu stim sigur cum prefera sa isi scrie numele. Asa ca orice document, oricat ar parea de neinsemnat, poate fi de importanta capitala. Asa ca in 1794 cand londonezul William Henry Ireland a ”descoperit” o colectie impresionanta de documente inedite a fost initial o veste senzationala pentru cercetatori si editori. Scrisori, contracte, corespondenta, un poem inedit si marea lovitura a anului, doua piese inedite, Henry II si Vortigern and Rowena, despre care nimeni nu stiuse pana atunci si care, fireste, nu aparusera in celebra editie princeps, si nici mai tarziu. Era o veritabila comoara, iar pentru tatal lui William, la randul sau un cunoscator si un pasionat cand venea vorba de bard, a fost cel mai fericit moment al vietii. Si pentru familie celebritatea, chiar mai mult decat cele 15 minute de faima pe care le va profetiza mult mai tarziu Andy Warhol. In scurta vreme s-a terminat intreaga poveste. Piesele erau destul de prost scrise, pline de erori si anacronisme, si categoric nu puteau fi ale lui Shakespeare. Documentele erau stangace plastografii (Ireland invatase cate ceva de la tatal sau, gravor de meserie). Iar cand Vortigern and Rowena a fost pusa in scena publicul a asistat la o grandioasa cadere. Macar pentru William Henry Ireland a ramas consolarea unui loc micut in istoria literaturii, chiar daca mai curand ca o nota amuzanta. Foto: babelio.com, wikipedia.org,
