Cinci carti despre Bucuresti pe care trebuie sa le citesti

Daca ai vrea sa citesti prima ta carte de istorie a Bucurestiului cu ce perioada ar trebui sa incepi? Capitala in Belle-Epoque, cand stralucirea si entuziasmul se intalneau cu saracia si farmecul salbatic al periferiei? Idealizatul timp interbelic? Anii deveniti legenda cand Bucurestii incepeau sa faca primii pasi si sa extinda, incorporand treptat, deceniu dupa deceniu si secol dupa secol, mosiile si mahalalele, unele fiind astazi cartiere pretuite, pretioase si costisitoare? Sa incepi de la figura mitica a lui Bucur sau sa incerci sa regasesti Bucurestiul optzecist, in intuneric, frig, teama, sfaramat ca identitate si distrus intr-unele dintre cele mai bune parti ale sale de o salbatica si absurda campanie de demolari? Bucurestiul fanariot, cel care se departa de trecut si se orienta spre Occident, adoptand (cu scandal) moda "nemteasca", institutiile si arhitectura? Orasul alcatuit parca doar din proprietati vaste, rurale, ancestrale, cu ziduri inalte, acareturi, case batranesti, livezi, gradini si maidane, case de paianta si bordee, ori dimpotriva primele cartiere muncitoresti. Sa te indrepti spre orasul reprodus in gratioasele sale acuarele de fascinantul Amedeo Preziosi, spre gravurile fanariote sau spre fotografiile in alb-negru ale anilor interbelici, cand totul ne apare astazi atat de viu, de elegant, de frumos?

Sa alegi memorii, jurnale, evocari, sau mai curand o groasa, documentata si poate pe alocuri arida lucrare de istorie in sens clasic, un tom generos in detalii care incearca sa iti arate care au fost inceputurile (ca orice origini acoperite partial de ceata mitului) si evolutia acestui oras? Iata o lista scurta de cinci titluri, eminamente subiectiva (ca orice selectie) din gama tot mai generoasa (din fericire) de carti avand ca subiect istoria si identitatea acestei capitale. Un bun punct de plecare pentru o eventuala viitoare colectie.



1. Bucurestii de altadata de Constantin Bacalbasa (editura Humanitas, 2014, trei volume): un titlu de referinta cand vine vorba de istoria Bucurestilor, masiva lucrare a lui Constantin Bacalbasa - trei volume corpolente in cea mai recenta editie, acoperind perioada 1871-1888 - este mai mult decat o simpla cronica, este o istorie vie, plina de farmec, in care se amesteca evenimentele si intrigile politice cu dezvaluiri de alcov, drame amoroase, tradari de partid, evenimente culturale, santaje si evocari in presa epocii, personalitati si mondenitati, localuri si teatre, strazi si case, cartiere si biserici, etc. O radiografie ampla, sursa ideala de informatie ce nu poate fi ignorata de oricine si-ar dori sa inceapa a cerceta trecutul si a reconstrui identitatea imaginara a urbei, amestecand intr-o maniera surprinzatoare datele solide, "serioase", poate terne si petele de culoare, elementele de istorie orala, de traire si vietuire cotidiana, este din toate punctele de vedere o istorie necesara, utila, fascinanta si mai ales altfel. Sigur, ati putea consulta (doar doua exemple) si cele doua istorii ale Bucurestilor semnate de Nicolae Iorga si Constantin C. Giurescu (reeditate la Vremea), dar ca un prim capitol parca tot Bacalbasa ar fi inceputul bun. Pe care il citesti ca pe un roman-cronica pasionant.  



2. Cronica Bucurestilor de Gheorghe Parusi (editura Compania, 2005): cu subtitlul inspirat si descriptiv "Intocmita din document si sentiment", cu o tinuta grafica impresionanta - cartonata, reproduceri insotind textele - cronica alcatuita cu gust, acribie si multa pasiune pentru subiect de autorul care ne-a oferit si un reusit volum autobiografic numit "Bariera Vergului" este o utila si interesanta completare a oricarei alte istorii a Bucurestiului. Cu acribia, rabdarea si munca asidua a cercetatorului care stie cum se folosesc biblioteca si arhiva, ce se poate selecta, unde se gaseste informatia utila si in egala masura interesanta, ce sa selecteze din presa, vechi cronici, amintiri si memorii, a fost construita ca un urias puzzle o istorie-poveste a orasului ce acopera secole bune si trece prin evenimentele fericite sau tragice care i-au creionat profilul. Presa si documente, epoca fanariota sau dimpotriva capitala "occidentalizata", interbelic si entuziasm, razboaie si ocupatie straina, comunist si sperante, totul alcatuit din fragmente alese cu inteligenta si inspiratie dintr-un volum colosal de surse, izvoare, alegeri, iar rezultatul este o enciclopedie a viziunilor si amintirilor despre Bucuresti.

3. Bucurestii ce se duc de Henri Stahl (editura Vremea, 2017): un alt titlu a carui reeditare era mai mult decat necesara, volumul scris cu sensibilitate, talent si acea iubire sincera pentru subiect pe care o regasesti arareori a aparut pentru intaia oara in 1910, la Tipografia Neamul Romanesc, urmata de o a doua editie din 1935, ambele astazi raritati bibliofile foarte cautate de colectionari. Reunind articole publicate de acest adevarat roman de origine elvetiana - indragostit ca un istoric de capitala Romaniei - in paginile Neamului Romanesc in anii 1906-1910, adaugand mai apoi si altele, mai tarzii, "Bucurestii ce se duc" este povestea unui oras ce trece prin schimbari radicale, pentru unii revolutii necesare, pentru altii mutilari nepermise, tragice. Henri Stahl se situeaza mai mult in a doua tabara, si este adevarat ca in buna parte topografia imortalizata de el nu mai exista astazi, sau elemente mai pot fi identificate (sau mai curand imaginate) doar cu destula aproximatie. Ce nu a fost distrus atunci avea sa fie indepartat definitiv in demolarile anilor '80 ai veacului trecut, asa ca volumul este si o istorie a unui univers ce a disparut pentru totdeauna, iar reperele sale sunt mai lesne de gasit intr-o geografie sentimentala si nostalgica decat pe terenul atat de real, uneori atat de plictisitor. O declaratie de dragoste pentru Bucuresti si o poveste a unei etape din istoria acestuia in care atmosfera Belle-Epoque intalneste mahalaua, ramasitele boieresti si noul stil occidentalizat, interbelica, pentru unii straini, este o cronica ce insotita de ilustratii rare nu ar trebui sa lipseasca din vreo colectie de gen.

4. Bucuresti de Paul Morand (editura Humanitas, 2015): cumva aceasta scriere despre Capitala a reusit sa isi pastreze prospetimea, farmecul si interesul chiar si la peste opt decenii de la aparitie, si cei care au rasfoit-o macar realizeaza ca e unul din acele rare exemple in care interesul si fascinatia dainuie chiar si dupa ce subiectul, in cazul de fata orasul Bucuresti, s-a schimbat atat de mult incat abia mai este recognoscibil altfel decat onomastic si general pana la superficialitate. Paul Morand era inainte de toate un calator, un voiajor, dar si un lucid, cu experienta celui care a vazut multe, a trait destule, dar inainte de toate a stiut cum sa priveasca. O teorie general acceptata este ca nu vedem decat ceea ce suntem obisnuiti sa vedem, dar Paul Morand stie cum sa priveasca, sa observe binele si raul, frumosul si uratul, si dincolo de orice este direct, uneori dureros de sincer, altadata dominat de admiratie. Poate ca orasul de atunci s-a schimbat in mare masura, insa cel care se poate spune ca a reusit prin aceasta carte sa puna si Bucurestiul pe o harta a destinatiilor turistice, facandu-l ca pentru lumea care nu il cunostea sa nu mai fie doar un nume bizar, pierdut undeva la "frontierele" Europei asa cum erau imaginate atunci. Cu prospetimea de spirit a unui gazetar rutinat, fara sa fi aparut manierismul si abordarea mecanica, stas, ochiul iscoditor al unui calator familiarizat cu noul si exoticul, Paul Morand observa ce are Bucurestiul special, aparte, diferit, fie bine, fie rau. Si nu ezita sa o scrie.

5. Un petic disparut din Bucuresti de Traian Doman (editura Vremea, 2018): un album fotografic realizat in conditii cel putin riscante de un om care a inteles ca in timpul demolarilor din '80 autoritatile comuniste nu doreau doar sa inlature o buna parte din vechiul Bucuresti pentru a ridica acolo nou Centru Civic. Nu era o sistematizare, ci mult mai mult decat atat. Nu doar ca acea parte din oras trebuia sa dispara din lumea fizica, dar trebuia sa fie obliterata si din memoria colectiva, sa nu mai existe marturii, documente, fotografii, ideal nici amintiri. Asa ca sa iei aparatul de fotografiat si sa incerci sa mai surprinzi cat se poate inainte ca buldozerul sa transforme totul in moloz si nimic era un risc. Unul foarte mare. In cel mai bun caz militienii sau securistii mereu la datorie ti-ar fi confiscat aparatul, eventual o plimbare la circa si o amenda, ca supliment cateva injuraturi sau o palma, doua, dupa gust si circumstante. Sigur, consecintele puteau fi mult mai grave intr-un spatiu optzecist in care bunul plac putea inlocui usor orice pedeapsa trecuta in paginile Codului Penal. Dar autorul acestei carti triste, tragice, si-a asumat acest risc, si pret de aproximativ doi ani a rezistat in felul sau dementei, reusind sa surprinda in clisee o parte din Bucuresti pe care am pierdut-o pentru totdeauna. Intotdeauna memoria este una dintre principalele forme de rezistenta. Asa cum s-a intamplat si cu paginile acestui album.