Serhii Plokhy isi asuma provocarea de a raspunde la toate aceste intrebari si la multe altele intr-o carte care a fost deja premiata (inclusiv cu Premiul Baillie Gifford la categoria non-fictiune in 2018), tradusa si bine primita de critici, care au intampinat-o cu recenzii entuziaste, o lucrare de istorie recenta minutios documentata, cu multe informatii inedite, surprinzatoare, echilibrata si pasionanta ca un roman de suspans, o continuare sau o alternativa mai mult decat bine venita pentru serialul fenomen.
Autorul s-a numarat el insusi printre supravietuitorii catastrofei de la Cernobil, si totusi are inteligenta narativa de a nu se lasa tentat de un discurs sentimental si melodramatic, ci construieste cronica aparent definitiva (greu sa aduci dupa aceasta carte ceva nou) a evenimentului si a felului in care s-a reusit in cele din urma stingerea incendiului si acoperirea reactorului cu un mausoleu de beton. Dar dincolo de informatiile privind cronologia tragediei, reactia autoritatilor (care au incercat initial sa minimalizeze, cel putin oficial, amploarea evenimentelor) si eroismul tragic al celor care s-au aflat in prima linie, nu putini dintre ei pierzandu-si viata atunci sau in urmatorii ani, victime ale radiatiilor, cartea este si o radiografie a societatii sovietice din epoca.
Bazandu-se pe propria experienta si pe o bogata documentatie (marturii, presa, arhive, etc), Plokhy reconstruieste veridic atmosfera dintr-un regim care se afla la putini ani de prabusire, identifica responsabilii si influentele, contextul si consecintele, rezultatul fiind o sinteza clara, pasionanta si in final infricosatoare.