Spectacolul e si el violent si crud, nuditatea temporara a unor personaje simbolizeaza sufletul dezgolit in fata spectatorului. In paralel cu tragedia care se desfasoara sub ochii spectatorului, innebunit si el de zgomotul si furia din cele doua spatii prin care este purtat, spectacolul e filmat de cel care-l joaca pe doctor si pe preot, un fel de constiinta ironica in fata faptelor si personajelor.
Altadata i-am fi spus "raisonneur", azi nu cutez, fie si la putin timp dupa consumarea saptamanii francofone. Personajele se dezgolesc si se maculeaza, intai cu un pamant afanat, de flori, apoi cu un fel de miere, in cele din urma, semnaland moartea, cu o miere rosie, insangerata. Maniutiu foloseste materia, pamantul, inca o data, sugerand apropierea de salbaticie, de natura. Tema claustrarii personajelor in pasiunea lor dementa e, de asemenea, insinuata de prima cusca, a tipetelor, precum si de a doua, mai mare, in care se joaca mai toata tragedia. Irina Wincze, in Fedra, face un rol memorabil, ca si Zoltan Lovas, in Hipolit.
Liliana Balica intra perfect in jocul dragostei si al cruzimii, in timp ce Ovidiu Ghinita e echilibrul insusi, cel al lumii neincarcerate, libere, in numele careia face filmul alb/negru, mut. Mihai Maniutiu a reusit sa omogenizeze si prezentele celorlalti actori, care creeaza atmosfera spectacolului, facand o impresie puternica asupra spectatorilor. O mentiune speciala pentru scenografia lui Doru Pacurar, cu imensa cusca din care se vad mici ferestre de nebunie, precum si cusca-spirala in care se desfasoara actiunea propriu-zisa. Miscarea scenica este aceea a unor oameni prinsi intr-o capcana fara iesire, coregrafia Vavei Stefanescu se recunoaste din prima clipa. Un spectacol dintre cele memorabile ale lui Mihai Maniutiu. Un articol de Nicolae Prelipceanu
