E.T. The Extra-Terrestrial (1982) – puterile supranaturale ale celui mai simpatic extraterestru din istoria cinematografiei au fost alese nu de regizorul Steven Spielberg sau de Melissa Mathison, scenarista filmului, ci de copiii lui Harrison Ford. Dupa ce ezitase initial, nefiind convinsa ca ideea va avea succes, Melissa Mathison a acceptat sa scrie scenariul. Dar ce puteri sa aiba E.T.? Dupa mai multe versiuni si liste, i-a intrebat pe cei doi copii ai viitorului ei sot, Harrison Ford, ce puteri ar trebui sa aiba un extraterestru. Willard si Benjamin au propus telepatia si telekinezia, ca orice copil fascinat de super-eroi, dar au propus ca E.T. sa poata si sa vindece, inspirand astfel una dintre cele mai emotionante scene ale filmului.
Citizen Kane (1941) – primul film al lui Orson Welles (care a fost regizor, scenarist, producator si a interpretat rolul principal) este adesea ales pe prima pozitie a topurilor celui mai bun film din toate timpurile. Atunci cand a fost lansat, insa, Citizen Kane a fost un dureros esec de box-office, retras repede din cinematografe si o buna parte din criticii in voga l-au desfiintat fara prea mari ezitari. Cu siguranta alti cineasti ar fi renuntat definitiv la film, dar pentru Welles, care credea cu fanatism in creatia sa, a fost doar prima sa productie.
Casablanca (1942) – inainte de a deveni un film celebru Casablanca a fost o piesa intitulata Everybody Comes to Rick's, scrisa de Murray Burnett si Joan Alison. Incantati de oferta facuta de Warner Bros – care le oferea 20000 de dolari, o suma apreciabila – cei doi au vandut toate drepturile asupra piesei, fara prea mari ezitari, fara sa-si imagineze atunci ca filmul va avea atat de mult succes. Patru decenii mai tarziu s-a ajuns totusi la un proces, incheiat destul de repede, in 1986, cand cei doi autori au primit din partea Warner Bros. cate 100000 de dolari si dreptul de a produce piesa. In ciuda legendei si a popularitatii peliculei, piesa a fost un esec.
The Godfather (1972) – scena iconica de la inceputul celebrului film, cu Marlon Brando/Don Corleone mangaind tandru o pisica, a fost improvizata chiar in ziua filmarii. Nu aparea in scenariu, era o biata pisicuta ce ratacea in parcarea studiourilor Paramount, pe care Coppola a luat-o si a adus-o pe platou, spre surprinderea tuturor. Ideea de a-l umaniza atat de simplu pe temutul Vito Corleone a fost, privind astazi retrospectiv, mai mult decat inspirata. Practic geniala. Singura problema, dupa cum isi aducea aminte cu umor nostalgic regizorul, a fost ca felina s-a simtit foarte bine langa Brando. Atat de bine, incat torcea rasfatandu-se suficient de tare ca sa acopere unele din replicile actorului, acesta fiind nevoit sa le dubleze la post-productie.
The Wizard of Oz (1939) – pentru celebra ecranizare a povestii Vrajitorului din Oz a fost nevoie nu de unul, nu de doi, ci de patru regizori, inclusiv celebrul King Vidor. Primul, Richard Thorpe, a apucat sa lucreze doar doua saptamani, dupa care a fost concediat de producatori, care considerau ca maniera sa de lucru nu se potrivea filmului. A fost adus George Cukor, caruia i se datoreaza in buna masura filmul pe care il vedem astazi. Fiind mai curand “director artistic” decat regizor – nu a apucat practic sa filmeze nicio scena – Cukor a schimbat radical felul in care Garland o interpreta pe Dorothy, unele decoruri si costume, o parte din coloana sonora, abandonand proiectul atunci cand a plecat sa lucreze, in noiembrie 1938, la super-productia Gone With the Wind. Inlocuit cu Victor Fleming, ce va regiza cea mai mare parte a peliculei, parea ca totul merge in sfarsit conform planului. Filmul era aproape gata, dupa cateva luni bune cu un program infernal, ce ajungea adesea la 12 ore pe zi, cand Fleming l-a inlocuit pe Cukor pe platourile aceluiasi Gone With the Wind. Parea ca celebra pelicula poarta un ghinion fantastic povestii lui Oz cel mare si teribil, si filmul a fost terminat, intr-un final, de legendarul King Vidor.
Seven Samurai (1954) – pentru Akira Kurosawa era primul film despre samurai, si in versiunea initiala trebuia sa fie povestea ultimei zile din viata unui razboinic, de la primele ore ale diminetii pana la sinuciderea protagonistului. Dupa mai multe ezitari s-a gandit ca ar fi mai interesant sa adapteze o poveste clasica despre un grup de sase samurai care aparau un sat de atacul unor jefuitori. De la o scena la alta s-a ajuns la un scenariu masiv, de peste 500 de pagini, rezultatul acelei febre perfectioniste a documentarii de care regizorul se facea adesea “vinovat”. Din fericire tot Kurosawa a avut inspiratia unei schimbari magistrale, introducand un al saptelea erou, falsul samurai Kikuchiyo, alegandu-l pentru rol pe Toshiro Mifune. Care a primit din partea lui Kurosawa, altfel surprinzator de strict, libertatea totala de a-si crea si improviza rolul, ceea ce Mifune a facut magistral.
2001: A Space Odyssey (1968) – gasirea unei voci potrivite pentru HAL, enigmatica inteligenta artificiala, a fost o provocare si Kubrick, un perfectionist, a incercat mai multe variante. Initial HAL trebuia sa fie Athena, iar vocea sa fie feminina, dar ideea a fost repede abandonata. Cum trebuia gasit un timbru aparte, lista potentialilor interpreti a fost, in maniera Kubrick, mereu schimbata. Prima varianta a fost actorul Martin Balsam, respins pentru ca ar fi avut un accent prea “american”. A doua optiune, Nigel Davenport, era pentru Kubrick mult prea “britanic”. In final regizorul a lasat totul in sarcina asistentului de regie, Derek Cracknell, care l-a ales dupa mai multe probe pe Douglas Rain, actor canadian, care avea timbrul si accentul ce pareau potrivite.
A.L.
Martie 2016
