John Lennon si Paul McCartney s-au intalnit pentru prima oara pe 6 iulie 1957 la un concert sustinut de The Quarrymen, trupa in care canta Lennon. Prietenia dintre cei doi s-a legat repede, datorita pasiunii pentru muzica si a faptului ca McCartney parea ca se descurca mai bine cu acorduri si piese inca dificile pentru cei din The Quarrymen. O parte din concertul trupei a fost inregistrat din public de un anume Bob Molyneux, iar banda avea sa fie vanduta pe 15 septembrie 1994 la Sotheby's pentru suma record de 78.500 de lire, in pofida calitatii mediocre.
Matusa lui John Lennon, care a jucat rolul mamei dupa ce aceasta il abandonase pe viitorul membru The Beatles, i-a daruit prima sa chitara. Dar nu a uitat sa ii spuna ca e in regula sa aiba un hobby, dar chitara nu il va ajuta sa castige vreun ban. Cu umorul caracteristic Lennon avea mai tarziu sa ii daruiasca o frumoasa placa din argint, pe care erau gravate cateva cuvinte.
Inainte de legendara componenta si de numele celebru, viitorii The Beatles au cantat sub diverse nume, mai mult sau mai putin inspirate – The Quarrymen, Johnny and the Moondogs, Japage-3, The Silver Beetles, The Silver Beats, The Silver Beatles, Beat Brothers, iar in 1960 John si Paul au sustinut doua concerte ca Nerk Twins.
Strawberry Fields Forever, una dintre cele mai cunoscute compozitii The Beatles, a fost inspirata de gradina unui orfelinat din apropierea casei unde si-a petrecut copilaria viitorul muzician, crescut de matusa si unchiul sau. Orfelinatul administrat de Salvation Army se numea chiar... Strawberry Fields. Cand piesa a fost inregistrata in studio a fost nevoie de 45 de ore, de-a lungul a cinci saptamani, pentru ca trupa sa se declare multumita de bizarul viitor single, ce continea si celebra Penny Lane.
Decca Records au avut cumplita lipsa de inspiratie de a refuza un contract cu The Beatles in 1961, foarte putin inainte de Beatlemania. Potrivit celor de la casa de discuri ideea unei trupe cu chitari era ridicola, iar cei patru nu puteau avea vreun viitor in muzica.
Era in 1967 cand The Beatles au fost la un pas sa isi infiinteze propria comunitate undeva pe o insula elena, langa coasta Atenei. Chiar cumparasera insula Leslo, inconjurata de alte patru mici insule – cate una pentru fiecare membru al trupei – in vara lui 1967, pentru suma impresionanta atunci de 95.000 de lire. Un proiect utopic al carui sustinator era John Lennon, care isi dorea sa se retraga aici alaturi de ceilalti membri ai trupei, prieteni si familie, departe de lume si mai ales de succesul pe care incepuse sa il simta ca o apasare. Probabil ca Brian Epstein, genialul lor manager, nu ar fi lipsit, chiar daca relatia cu Lennon era complicata si adesea tensionata. Din pacate sau din fericire ideea a ramas in stadiul de proiect, cei patru s-au plictisit repede si au vandut insulele peste doar cateva luni.
Nu a fost singurul proiect straniu marca John Lennon. Spre sfarsitul anilor '60 acesta isi dorea sa produca o ecranizare a trilogiei Stapanul Inelelor de J.R.R. Tolkien. Isi rezervase rolul de Gollum, Paul McCartney avea sa fie Frodo, George Harrison inteleptul Gandalf, in timp ce Ringo Starr trebuia sa joace rolul credinciosului Sam. Din pacate, oricat de interesanta ar fi fost ideea, Fab Four au renuntat repede la proiectatul film.
Dupa ce piesa Penny Lane a fost lansata ca single in 1967 autoritatile s-au confruntat cu un incident repetat si amuzant – placuta cu numele strazii din Liverpool era furata periodic de fani. Si cu toate masurile de securitate furturile s-au repetat ani de zile, asa ca in final placutele au fost fixate in pavaj. Cand nici aceasta solutie nu a fost un succes un consilier inspirat de decis pur si simplu sa picteze numele strazii pe zidurile din zona.
Cu siguranta cea mai dificila perioada pentru The Beatles a fost cea petrecuta la Hamburg. In cele 56 de zile petrecute la Kaiserkeller in 1960 trupa canta de patru ori in fiecare zi: de la 19.30 la 21, de la 21.30 la 11, de la 11.30 la 1 si in final de la 1.30 la ora doua dimineata. Sapte zile pe saptamana, intr-o atmosfera adesea tensionata si nu lipsita de incidente, asa ca, dupa cum spuneau mai tarziu, turneele ulterioare au fost o adevarata relaxare. Pe atunci Ringo Starr inca nu facea parte din trupa, dar alaturi de Lennon, McCartney si Harrison mai cantau Stuart Suttclife si Pete Best.
Admiratori ai lui Elvis Presley, cei patru Beatles aveau sa il intalneasca o singura data, pe 27 august 1965, cand se aflau in turneu in SUA. Din cauza emotiilor conversatia a decurs initial greoi. Lennon a incercat sa destinda atmosfera cu umorul sau sarcastic, intrebandu-l pe idolul sau ce s-a intamplat cu vechile sale piese rock'n'roll si de ce acum se limiteaza la melodii comerciale pentru filmele sale, ceea ce nu a ajutat prea mult. Elvis a salvat situatia si a tranformat un previzibil esec intr-o seara aparte atunci cand au fost aduse mai multe chitari, iar cei cinci au inceput sa cante impreuna mai multe piese, un jam-session ce din pacate nu a fost inregistrat.
Cei patru ar fi trebuit sa fie “vocile” celor patru vulturi ursuzi din Cartea Junglei, desenul animat produs de studiourile Disney. Chiar daca John Lennon i-a convins sa renunte, cele patru personaje animate au fost clar inspirate de Fab Four, cu accentul de Liverpool si celebra tunsoare.
Dupa ce Beatlemania a cuprins America, in 1964, piata a fost invadata de produse Beatles, mai mult sau mai putin autorizate. Unele erau firesti pentru o trupa de succes – afise, insigne, tricouri, carti, agende, jocuri, fotografii. Altele insa erau cu totul bizare: peruci, bucati din lenjeria de pat subtilizata din camerele de hotel ale muzicienilor, iar un inspirat afacerist new-yorkez ar fi vandut chiar sticlute cu “respiratie Beatle”.
Daca muzica trupei era interzisa in Uniunea Sovietica (nu era singura trupa occidentala in aceasta situatie) cei mai “descurcareti” puteau sa cumpere discuri, de multe ori puternic uzate, de pe piata neagra. Riscurile erau insa mari, la fel si preturile, asa ca ingeniozitatea fanilor The Beatles a gasit o solutie. Muzica putea fi imprimata pe planse de radiografii, decupate in forma rotunda si cu orificiul central facut de regula cu tigara. Asa s-a dezvoltat o adevarata piata paralela pentru radiografii vechi, iar “discurile” inedite, a caror calitate nu era stralucita, au primit numele argotic de roentgenizdat, in vreme ce altii le spuneau, mai simplu si mai expresiv, “muzica oaselor”.
Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band (1967) nu a fost doar un album de referinta pentru rock'n'roll si unul dintre cele mai importante din discografia The Beatles, dar si o premiera pentru vinilurile vremii. Era prima oara cand versurile unui album rock erau imprimate pe coperta din spate a discului. Si nu doar fragmente, cum mai facusera si alte trupe, ci integral. Idee care a fost apoi preluata de majoritatea formatiilor. Inregistrarea albumului a durat 129 de zile, in total 400 de ore petrecute in studio. Pe celebra coperta membrii trupei sunt inconjurat de zeci de personalitati si vedete, de la Karl Marx si Oscar Wilde la Albert Einstein, Marlene Dietrich, Marilyn Mondore, Aleister Crowley, Carl Jung, Bob Dylan si altii. Nu lipseste nici Stuart Sutcliffe, primul lor basist. Iar Shirley Temple si-a dat acordul sa ii fie folosita imaginea doar dupa ce a ascultat discul.
In Marea Britanie trupa a avut 15 discuri pe prima pozitie a topurilor, in America 19 dintre albume au ajuns pe locul intai in topul Billboard, iar 20 de single-uri au ajuns in varful Billboard Hot 100. Alte tari unde au inregistrat un succes comparabil au fost Australia, Germania, Olanda, Suedia, Canada, Norvegia, in timp ce il Elvetia au avut “doar” opt discuri care au ajuns pe prima pozitie in topuri.
A.:L.
Februarie 2016
