Suntem in Anglia victoriana, in oraselul Quinnipak, la mijlocul secolului al XIX-lea. Civilizatia industriala se afla in plin triumf si aprinde imaginatia oamenilor. Totul pare posibil, e de ajuns sa doresti cu putere, sa doresti si sa visezi. Iar eroii lui Alessandro Baricco - domnul Rail sau Pekish sau Hector Horeau -, cuprinsi de frenezia epocii, viseaza nestingherit: viseaza locomotive si cai ferate care nu duc nicaieri, tevi prin care sunetul se poate transmite la distanta ca si cum ar curge, palate de otel si sticla care sterg deosebirea dintre afara si inauntru. Numai vietile lor de zi cu zi nu par purtate pe aripile aceluiasi elan, ele raman facute din petice parca, din intamplarile marunte petrecute in oraselul pe care zadarnic l-am cauta pe harta. Intre ele, minunatele buze ale doamnei Rail, pachetele misterioase trimise de domnul Rail sotiei sale Jun inainte sa se intoarca din calatorii, repetitiile fanfarei si ale "umanofonului" lui Pekish, povestea vaduvei Abegg care "nu era cu adevarat vaduva"...
Titlul original - Castelli di rabbia - trimite la expresia "castelli di sabbia" (castele de nisip). Subtila aliteratie nu e intamplatoare: ea sugereaza deopotriva si zadarnicia visurilor pe care vor sa le transpuna in viata eroii cartii.
Intriga romanului - tradus in romaneste de catre Dragos Cojocaru si publicat, in Colectia "Raftul Denisei", la Editura Humanitas - graviteaza in jurul a doi barbati si al ambitiilor care ii macina. Rail, industriasul care pune la cale construirea caii ferate in tinut, este proprietarul unei fabrici de sticla si detine secretul fabricarii unor imense panouri incasabile, iar Horeau este un arhitect vizionar, care viseaza sa cladeasca orase de sticla, citadele ale luminii si progresului. Impreuna vor proiecta Crystal Palace, o minune a lumii moderne pe care sa o prezinte la urmatoarea Expozitie Universala. Insa drumul lor, o sugestiva alegorie baroca a sperantelor omenirii, este presarat cu esecuri si frustrari. (L.D.)
