Casa Enescu apartine egal Muzeului si Uniunii Compozitorilor

Am citit materialul semnat de dl Adrian Bucurescu in "Romania libera" din 22 iunie 2006 (pag. 16). Pe tema acelui material - "situatia" Muzeului Enescu - au mai aparut in felurite publicatii diverse alte articole si interviuri, mai mult ori mai putin fanteziste. Ceea ce ma determina sa incerc a elucida unele puncte este faptul ca de 16 ani sunt cititor al ziarului dvs. si ca unele inexactitati aparute aci ma afecteaza mult mai profund decat aceleasi lucruri publicate in alte locuri. Incerc deci, in calitate de fost presedinte al UCMR, sa limpezesc unele fapte si imprejurari. Spatiul a fost impartit cu Uniunea Compozitorilor in 1956 Se creeaza impresia ca Uniunea Compozitorilor si Muzicologilor (UCMR) ar fi invadat samavolnic teritoriile Muzeului in ultima vreme. Or situatia se prezinta astfel: a) repartizarea spatiilor intre UCMR si Muzeu a fost efectuata in 1956, sub obladuirea presedintelui din acea vreme al Uniunii, compozitorul Ion Dumitrescu, importanta personalitate a muzicii romanesti; d-sa reusise atunci sa scoata din imobilul situat in Calea Victoriei 141 Institutul romano-rus, iar pentru repararea si amenajarea cladirii, in folosul Muzeului si in cel propriu, Uniunea a cheltuit sume de bani importante; b) in linii mari, impartirea spatiilor cladirii a ramas aceeasi pana in prezent, cu unele modificari totusi in favoarea Muzeului: in 1991 acesta a primit o incapere de depozitare in plus la subsolul cladirii si - mai important - a primit, refacuta si in buna stare, drept spatiu muzeal casa din spatele cladirii principale, cea care fusese efectiv ocupata de sotii Enescu si care in 1956 si in anii ce au urmat a fost locuinta privata a directorului de atunci al Muzeului, Romeo Draghici. In 1957 d-na Maruca Enescu semna cu Uniunea Compozitorilor un contract de inchiriere pentru toate spatiile aflate atunci in folosinta Uniunii, contract ce i-a produs dnei Enescu veniturile cuvenite, iar in 1967 actul de donatie consfintea exact situatia existenta si perfect cunoscuta de dna Maruca. A spune deci ca "astazi muzeul mai dispune doar de trei incaperi" este o grava deformare a realitatii; Muzeul dispune de tot ce a avut in momentul infiintarii sale, plus casa memoriala (alte cateva camere), care pana in 1991 nu fusese niciodata spatiu muzeal, plus spatiul suplimentar de la subsol, plus folosinta Aulei (in alternanta cu UCMR) pentru propriile activitati, adica in principal pentru o suma de (binevenite) recitaluri organizate si patronate de Muzeu. Situatia initiala (1956), consfintita de actul de donatie (1967) a continuat in cele mai prielnice conditiuni pana in 1977, cand, pe de o parte, maestrul Ion Dumitrescu a fost abuziv si brutal inlaturat de la conducerea Uniunii, iar putin dupa aceea s-a produs marele cutremur din martie, pretext pentru stapanirea de atunci de a evacua din sediile lor diverse uniuni (oricum, sigur Uniunea Scriitorilor, a Artistilor Plastici si Compozitorilor) pentru evidente motive anticulturale. In martie 1977 Uniunea noastra a fost inghesuita in cateva incaperi la Ateneul Roman, iar Muzeul si-a incetat activitatea pentru urmatorii 14 ani. Abia dupa evenimentele din decembrie 1989, urmate de alegerea mea ca presedinte al UCMR, initiativele si sacrificiile materiale ale Uniunii Compozitorilor au permis redeschiderea Muzeului si reluarea menirii sale, in conditiuni mai bune decat cele initiale (spatii in plus). Restaurarea Muzeului Enescu - exclusiv pe spezele UCMR Ordinul Ministerului Culturii nr. 356/6.04.1990 ca si, mai ales, conventia din 17.05.1991, pe care, in calitate de presedinte al UCMR, am semnat-o cu ministrul de atunci al Culturii, dl Andrei Plesu, au dus finalmente la consolidarea, modernizarea si restaurarea pe spezele exclusive ale Uniunii, a cladirilor delabrate si deci, implicit, la posibilitatea redeschiderii Muzeului Enescu intr-un timp record. Initiativele UCMR nu au avut drept motivatie un oarecare "pretext", care ar fi incalcat actul de donatie, ci mult mai sigur au constituit un act de curaj si responsabilitate civica a UCMR, efectuat tocmai pentru respectarea actului de donatie, iar restaurarea a dus la readucerea in circuitul public a uneia dintre cele mai frumoase cladiri ale Bucurestilor si la repunerea Muzeului in drepturile sale. Lucrarile noastre, urmarite si impulsionate timp de un an si ceva cu o atentie si o perseverenta unice de catre dirigintele de santier si de factorii responsabili ai Uniunii au fost - repet - integral suportate financiar de Uniune si terminate nesperat de repede. (A se compara cu numerosii ani ce au fost necesari, de pilda, reconditionarii Ateneului Roman, lucrare nu mult mai mare, pornita in acelasi timp.) Dupa cate imi aduc aminte, cheltuielile noastre s-au apropiat atunci, in 1990-'91 (deci inainte de startul propriu-zis al inflatiei, cu care ne aflam intr-o cursa contra cronometru), de suma de 70 milioane de lei, suma ce reprezenta economiile Uniunii timp de mai multe decenii si care, la preturile de azi (sau de ieri), ar face probabil ceva catre suta de miliarde, sacrificiu material in virtutea caruia Uniunea a dobandit folosinta spatiilor sale pe 30 de ani. "Pretext"? "Lacomie de spatiu"? Iar semnaturile de pe conventie erau cele autorizate, adica Ministerul Culturii ca organ tutelar al Muzeului si UCMR ca finantator, conventia fiind intarita si prin semnatura primului ministru din acel timp. Restaurantul despre care se vorbeste in articolul discutat isi desfasoara activitatile in fostele grajduri, cu intrare separata prin str. Gh. Manu (fosta Lemnea) si, fiind complet izolat, nu are cum sa deranjeze Muzeul sau Uniunea. De altfel, aceste foste grajduri erau pur si simplu in ruina in 1990 si au fost reparate si consolidate tot de UCMR. Era mai bine sa le lasam sa se prabuseasca? Se mai afirma ca "in subsolul palatului se amenajeaza un bar". Poate ne indica autorul articolului locatia exacta a respectivului bar, nu am fost in stare sa-l gasesc. Ceea ce insa stiu este ca spatiile noastre din aceasta cladire adapostesc nu numai Uniunea Compozitorilor si serviciile ei administrative, ci de asemenea: biblioteca de imprumut, ce cuprinde totalitatea muzicii de orchestra romanesti (partituri si stime), o alta importanta biblioteca muzicologica, continand mii de volume si partituri, revistele "Muzica" si "Actualitatea muzicala", "Editura muzicala a UCMR" (mii de titluri publicate in timp sub egida Uniunii Compozitorilor), serviciile societatii drepturilor de autor (UCMR-ADA), de care beneficiaza multe mii de autori de muzica din tara si strainatate, inclusiv urmasii lor, intre care mostenitoarea legala a lui George Enescu, doamna Marie Ioana Cantacuzino (scriitoarea Oana Orlea). In sfarsit, trebuie amintit si - probabil - cel mai performant laborator de muzica electronica si de inregistrare din tara, infiintat si dotat de aceeasi hulita Uniune a Compozitorilor. Nu exista "subinchirieri", UCMR nefiind chiriasa Se vorbeste de "subinchirieri" efectuate de UCMR. Nu exista "subinchirieri" pentru ca nu exista inchiriere. UCMR nu sta in aceasta cladire in calitate de chiriasa a Muzeului, ci in virtutea conventiei din 1991, privitoare la repartizarea spatiilor si la conditiile finantarii lucrarilor, despre care sper ca am lamurit unele lucruri la pct. 5: initial nu a fost nici o clipa vorba de vreo posibila inchiriere efectuata de Uniune in spatiile ei; insa - pe de o parte - dezastrul financiar general, concretizat in inflatia galopanta, a obligat Uniunea sa renunte la unele servicii (de pilda, copiatura de note si atelierul cartografic), iar pe de alta Uniunea a detasat din trupul ei, in anii '90, serviciile drepturilor de autor, incorporate ei inca din 1927 de Constantin Brailoiu, secretarul de atunci al Societatii Compozitorilor Romani; Uniunea a facut acest lucru, privandu-se de importante venituri, tocmai spre a se alinia normelor internationale si a crea posibilitatea onorarii obligatiilor fata de miile de muzicieni neprofesionisti (astazi membri ai ADA), ca si a celor contractate pe plan extern. (Societatea noastra are legaturi de reciprocitate cu - practic - toate societatile corespunzatoare de pe glob, iar pe plan local este, de departe, cea mai performanta institutie de acest fel din Estul Europei, recunoscuta ca atare de organismele internationale de profil.) Inchirierea unor spatii nu a fost un act de lacomie, ci o trista necesitate de care ne-am fi lipsit bucurosi. Reamintesc totodata ca UCMR nu este o institutie bugetara, cum este Muzeul, ci se finanteaza cum poate. De altfel, stim ca Uniunea Scriitorilor a fost si ea nevoita sa inchirieze niste spatii din cele detinute de ea. "Centralizarea" era prevazuta in actul de donatie Se reproseaza dlui ministru Adrian Iorgulescu faptul ca a "recentralizat", adica reluat, Muzeul sub autoritatea Ministerului Culturii si Cultelor de la Primaria Capitalei. Descentralizarea e un lucru pozitiv in sine, dar in cazul nostru se pierde din vedere clauza actului de donatie al dnei Maruca Enescu-Cantacuzino, ca Muzeul "sa ramana in permanenta sub tutela exclusiva a Comitetului de Stat pentru Cultura si Arta". Greseau deci nu cei ce reluau Muzeul, ci exact cei care - poate cu bune intentii - il detasasera imprudent de sub tutela Ministerului, in numele descentralizarii. l Nu vad cine si in cel fel a impiedicat vreodata (cu exceptia perioadei 1977-1991) Muzeul in continuarea menirii sale de a cinsti memoria marelui George Enescu. El functioneaza, dupa cate imi dau seama, in conditii normale pentru un muzeu, iar UCRM este institutia care, departe de a-i impiedica in vreun fel activitatile, a facut posibila redeschiderea sa, dupa 14 ani de inexistenta. Dar, ca sa fim drepti, aceasta memorie sacra este evident mai puternic cinstita de pleiada admirabililor interpreti, romani si straini, care au preluat creatiile compozitorului si le ofera tot mai des si mai cu folos publicului din multe tari; memoria sa este fara indoiala mai eficient servita de sutele, de miile de materiale muzicologice pe marginea creatiei enesciene, datorate - in cea mai mare masura - tocmai unor membri de marca ai UCMR. Enescologia se edifica nu la Muzeu (desi, eventual, cu consultarea arhivelor lui), ci in afara lui si se publica cel mai adesea la Editura Muzicala a UCMR si in revistele aceleiasi institutii. Personal le-am dat preocuparilor de aceasta natura aproape sapte ani din viata. UCMR, urmasa a Societatii Compozitorilor Romani, fondata de Enescu Ca ultim punct al prezentei argumentari, tin sa arat ca, daca Muzeul Enescu este expresia pretuirii si recunostintei urmasilor fata de marele muzician, produsul dragostei lui Enescu pentru muzica romaneasca nu tine de vreun muzeu, ci este insasi Societatea Compozitorilor Romani, de el intemeiata si al carei presedinte a fost timp de un sfert de secol. Iar Uniunea actuala este - din toate punctele de vedere - continuatoarea si urmasa legitima a Societatii. La 21 de ani deveneam membru al Societatii. Pentru urmatoarea jumatate de veac si mai bine, am fost membru al Uniunii. Si stiu foarte bine despre ce vorbesc. Cu toate necazurile si incidentele de parcurs, inevitabile in vremurile pe care le-am trait, Uniunea a tinut sus, de fapt tot timpul, steagul muzicii romanesti. Cred ca ceea ce "nu ar fi fost pe placul lui Enescu" (reiau expresia din articolul discutat) ar fi fost exact aceste nedrepte, nejustificate si foarte circumstantiale atacuri impotriva institutiei careia el i-a dat cu atata generozitate din timpul si energia sa. Si daca ar mai fi fost cineva intristat de aceasta campanie mediatica, cred ca nu gresesc daca spun: maestrul Ion Dumitrescu, ctitorul Uniunii, presedintele ei timp de peste doua decenii. Am avut totusi bucuria de a-i oferi acestuia, in mai 1993, in Aula noastra festiva, o sarbatorire a celor 80 de ani ai sai si sunt sigur ca a fost fericit sa se revada dupa atata vreme (16 ani!) in locul pe care cu pasiune si abnegatie l-a gospodarit in folosul compozitorilor si muzicologilor romani. Nu mai eram la acea data presedinte al UCMR, insa onorurile gazdei le-a facut cel ce nu demult imi succedase in aceasta calitate, dl Adrian Iorgulescu. Cat despre circumstantele atestarii sau neatestarii actualei directoare a Muzeului in functia ce o detine, imi pare ca este o chestiune ce nu are vreo legatura cu problemele puse in discutie aci. Si este regretabil ca, dintr-o manie poate in parte justificata (nu am calitatea sa ma pronunt si nici informatia necesara), d-sa denigreaza si cauta sa surpe, de fapt fara sa-si dea seama, insusi edificiul ridicat, pe urmele lui George Enescu, de parintele sau. N.R.: Titlul si intertitlurile apartin redactiei.Un articol de Pascal Bentoiu