Dupa 16 ani, Editura Humanitas scoate din nou pe piata relatarea scriitorului Virgil Ierunca privind laboratorul uman care a functionat intre 1949 si 1952, complet ignorat de Occident, in inchisoarea comunista de la Pitesti. Cartea `Fenomenul Pitesti` a aparut pentru prima oara in Franta, in 1981, si a fost tradusa la noi in anii ‘90. Aceasta este prima reeditare aparuta dupa moartea scriitorului, in septembrie 2006.
Intr-un dictionar al ororilor concentrationare din secolul al XX-lea, `fenomenul Pitesti` ar avea asigurat un loc la litera P macar prin originalitatea proiectului. Desi inspirat din teoriile pedagogului sovietic Makarenko si cu antecedente in China comunista, procedeul torturarii detinutilor de alti detinuti a fost aplicat cu succes numai in Romania, in penitenciarul izolat de la Pitesti, dupa un proiect elaborat de generalul Nikolski, comandantul Securitatii. In 1954, cand s-a inscenat clasicul proces cu tapi ispasitori pentru a justifica experimentul, autoritatile comuniste au dat vina pe o cabala legionara.
La Pitesti erau concentrati tineri, studenti sau liceeni, banuiti de `gandire neloiala` si destinati reeducarii politice si morale. Convertirea in `oameni noi` se facea cu ajutorul unor detinuti mai vechi, de aceeasi varsta, absolventi ai programului de reeducare in patru etape, care treceau brusc de la camaraderie la procesul de tortura continua. Cand atingea ultimul prag al dezumanizarii, al negarii oricarei valori si al autodelatiunii pe temeiurile cel mai aberante, detinutul era considerat reeducat si devenea el insusi tortionar.
Prin urmare, la Pitesti, acea delimitare esentiala dintre victima si calau, sursa de capatai a rezistentei, isi pierde orice semnificatie. De aici si reusita experimentului. Sensul cartii lui Virgil Ierunca este, inainte de toate, sa arate ca, odata depasite limitele suferintei, omul nu mai poate continua sa fie om: `Orice ar deveni atunci, tot victima ramane`.
