Mircea Cartarescu rememoreaza in paginile sale scenele teribile ale Revolutiei de la Timisoara.
`Ce se intampla? Ce Dumnezeu se intampla? Patruzeci de mii de morti la Timisoara? Tancuri? Arme automate contra demonstrantilor? Consiliul Popular din centru distrus cu lovituri de tun? Generali trimisi sa rada orasul de pe fata pamantului? Vecinii nu se mai ascund, `Europa Libera` se aude prin toate zidurile. E o voce alertata, exaltata, de parca ar comenta un meci de fotbal. Daca iesi, in aer e miros de praf de pusca, de testicule de vier. Patruzeci de mii de morti! Sange risipit in zapada. Lovitura naprasnica a obuzelor de tanc in ziduri. Vitrine facute tandari. Tineri strigand si cantand, aruncandu-si bratele spre cer. Apoi cazand secerati de mitraliere, striviti de senile. (...)
`O, inima, ce-nseamna mari de sange?` Ce-i pentru mine Timisoara, ce am eu cu toate astea? N-am inteles niciodata ce-i cu mazgaleala asta obscena pe un perete, numita istorie. Legi, revolutii, razboaie, campanii. Dar o singura litera din manuscrisul meu e mai reala decat toate astea. Pasarea ce zboara peste campul de lupta nu stie ce-nseamna Stalingrad. Paduchele de pe trupul soldatului ignora durerea atroce a glontelui din intestine. Traim sub tarana grea a mileniilor, scanteiem o clipa in bezna vesnica, nepriviti de nimeni, nestiuti de nimeni. (...)
Noi privim catre viitor. Peste toata suferinta din lume au ars mereu aceleasi impasibile stele. Nu pot simti durerea de dinti a altuia, nici dragostea lui, nici plictisul lui. Sunt blocat in propria mea suferinta. Urli in agonie, dar si o fata pictata, si o sculptura pot avea aceeasi grimasa chinuita. Sufera un cap sculptat care urla? E ceva real aici?`
