intreaga lume. Cum venise deja la Festivalul de Film de la Cannes, a fost usor pentru Brigitte Bardot sa il viziteze pe Pablo Picasso in atelierul sau din Vallauris, fiind insostita de un fotoreporter care avea sa surprinda cateva dintre momentele intalnirii intr-o suita de imagini incantatoare, ce sunt astazi privite cu nostalgica fascinatie. Peste ani Bardot isi amintea ca Picasso a fost o gazda primitoare, un barbat inteligent, direct, poate putin distant dar totusi cuceritor, care i-a aratat panzele, lucrarile in ceramica, desenele, schitele, cu intuitia unui artist si entuziasmul unui ghid. Curios ca nici atunci, nici mai tarziu Brigitte Bardot nu i-a servit drept muza celui renumit si pentru aventurile sale galante, desi actrita marturisea ca si-ar fi dorit sa ii fie model. Si totusi nu s-a intamplat niciodata. In 1956 Pablo Picasso era unul dintre cei mai cunoscuti pictori din lume. Poate chiar cel mai cunoscut artist plastic contemporan. Doar Salvador Dali era un rival pe masura cand venea vorba de popularitate, insa Dali stiuse de la bun inceput cum sa construiasca o imagine controversata, pe masura unui geniu cu totul aparte, incat devenise imposibil pentru publicul larg si chiar pentru cei apropiati sa inteleaga unde se termina rolul si unde se gaseste omul Dali. Cunoscut mai ales ca exponentul cubismului (multi trecand cu vederea inceputurile sale, perioada roz sau cea albastra, deschiderea spre experiment, noi teme si tehnici), Picasso devenise repede un simbol, un model pentru tinerii artisti si, in ciuda personalitatii sale adesea dificile si faimei de Don Juan, ramanea chiar la o varsta destul de inaintata un seducator. Avand in fundal atelierul, faima, expozitiile si lucrarile sale, era greu de crezut ca vreuna dintre admiratoarele sale i-ar fi putut rezista prea mult.
Nici lumea filmului nu ii era straina. In vreme ce Picasso aborda colajul, ceramica, se juca dezinvolt cu noi tehnici si aborda in maniera proprie portretul sau scena de gen, cineastii nu puteau ramane indiferenti. In 1956 regizorul Henri-Georges Clouzot turna un film documentar, Le mystere Picasso, in care aparatul de filmat il insotea pe Picasso la lucru in timp ce artistul transpunea pe hartie sau panza desene, colaje de mari dimensiuni, uleiuri in stilul sau inimitabil, multe fiind din pacate distruse ulterior. Motivatia? Sa nu existe decat in memoria atat de volatila a peliculei. Lansat in luna mai a aceluiasi an, documentarul a fost un succes, reusind chiar sa castige Premiul Special al Juriului la Festivalul de la Cannes din 1956. Si nu era prima oara cand un cineast era atras de Picasso. In 1949 un alt film documentar, Vizita la Picasso (regizat de belgianul Paul Haesaerts) il aducea pentru intaia oara pe originalul artist pe marele ecran, criticii de film fiind incantati, in vreme ce cunoscatorii nu puteau decat sa savureze aceasta calatorie in intimitatea creatoare a lui Picasso.
Imaginile surprinse atunci lasa impresia privitorului ca gazda si invitata s-au simtit neasteptat de bine unul cu altul. Picasso este relaxat, pare ca explica, lucreaza didactic, aratand probabil pas cu pas unele din tehnicile folosite, in vreme ce ingenua Brigitte Bardot il asculta cu atentia admiratoarei careia nu ii vine sa creada ca a ajuns in sfarsit in atelierul maestrului. Nimic totusi din acel Picasso gata sa faca o noua cucerire, desi in anumite momente o priveste incantat pe tanara actrita, cucerit de sarmul ei aparte, care o va ajuta in doar cativa ani sa devina un veritabil simbol senzual in cinematografia vremii. Par doi prieteni care s-a intalnit in atelier pentru o dupa-amiaza placuta, relaxanta, si nimic mai mult.
Foto: mashable.com, pinterest.com
