Cinci tari comunitare prinse intr-un program coregrafic al carui rezultat a fost prezentat la CND.
"The migrant body" este compus din doua parti puternic contrastante, care au reliefat doua feluri distincte de a face dans contemporan. Astfel, italianca Sonia Brunelli, in "Migrant Body #1", a creat un spectacol destul de uscat, partial ratat : tema hiper-reflexiva a nasterii/disparitiei rationalitatii umane, a transformarii animalului in om, a crispat atat publicul, cat si dansatorii, care au evoluat inhibat, fara forta: pe scurt, un spectacol cu o miza intr-atat de mare incat nu a putut fi dusa. La capatul celalalt, "Migrant Body #2", spectacolul estoniencei Triina Reemann, pune tema migratiei in termeni mai simpli, mixand miscari coregrafice din tara fiecarui dansator prezent in proiect; rezultatul : un proiect extrem de coerent, accesibil, cucerind prin caldura.
Spectacolele despre care vorbesc sunt ultima parte dintr-un program de cercetare coregrafica, incluzand coregrafi si dansatori din cinci tari ale UE (Estonia, Marea Britanie, Italia, Olanda, Romania). Romania a fost reprezentata de coregraful Florin Fieroiu si dansatoarele Andreea Capitanescu si Andreea Novac. In prima parte a programului, cei cinci coregrafi, lucrand pe rand cu 5 dansatori, au facut fiecare cate un spectacol, prins pe video de un artist vizual. Pregatirea a durat doua saptamani, fiind asigurata prin rezidente la Bucuresti, Liverpool, Parnu, Rotterdam, Groningen, Bassano del Grappa si Venetia. Cu aceste proiecte, coregrafii "au aplicat" pentru faza finala a programului, cu doua nume castigatoare : cel al Soniei Brunelli si al Triinei Reemann. Au urmat alte stagii de o luna, in care proiectele au fost slefuite si au prins consistenta unor spectacole. Toata povestea programului a fost adunata pe un CD, "The Migrant Body", lansat o data cu spectacolul, in cadrul turneelor prin cele cinci tari participante la proiect. Pana acum, spectacolul a calatorit la Bassano del Grappa, Liverpool, Sibiu, Bucuresti; urmeaza turnee la Parnu si Groningen.
"Migrant Body #1" incepe cu o scena pe care zac haine si pantofi, ca niste piei parasite. Cinci dansatori ies de dupa decor si avanseaza lent, ca niste moluste, spre centrul salii. Acolo miscarea isi schimba sensul : acum dansatorii se misca in cerc, cat mai adanc in interiorul grupului-mama: se vad picioare incarligate, brate iesind la suprafata, intr-o alegorie lenta a informului care nu poate accede la constiinta si rationalitate; din cand in cand, cate un dansator iese din grup, pentru a abandona o haina sau a imbraca alta, hainele trecand astfel de la un dansator la altul. In urmatoarea secventa, dansatorii se dezbraca de hanorace si imbraca hainele de pe scena. Ideea de grup dispare, fiecare dintre ei se misca autist in alta directie. Rutele sunt precise, parca prescrise, iar miscarile robotizate. Intr-alta secventa, pe o muzica usor patetica, cei cinci dansatori agonizeaza pe rand, identic, reproducand miscarile pestelui care se zbate pe uscat, intr-o alegorie a lui "patetic si mut".
Al doilea spectacol rupe complet registrul inalt conceptual pentru cel ludic si burlesc. Hainele sunt aiuritoare, un fel de scufie rosie de strumpf, un chimono gri legat cu un brau cvasipopular, niste pantaloni scurti, largi. Exceptia o reprezinta estonul Einar Lints, ai carui pantaloni sunt lungi. Miscarile sunt normale, la inceput, apoi, pe nesimtite, prind forma "pasunista" a unui dans cu aparente traditionale; in spatiul dansului contemporan, a dansa coregrafiat suna a fluierat in biserica : ca si cum, in spatiul poeziei contemporane, ai mai scrie poezii cu rima. Mai mult decat atat, si tot ca in spatiul dansului popular, miscarile devin foarte repede sincrone : cu diferenta ca aici sincronicitatea e aproximativa, "se propaga" de la un dansator la altul, ca-ntr-un joc de mima : prinde 2-3 dansatori, sau chiar pe toti, apoi dispare etc. Nu e clar daca acest canon al dansului popular e luat in serios sau tratat punk : foarte probabil ca amandoua, dansatorii intrand in regimul de dans sau iesind brusc, cu aceeasi dezinvoltura, din el. Miscarile coregrafiate sunt un mix din dansurile populare din tara fiecarui dansator, amestecate in asa fel incat sa nu mai poata fi descifrata tara de origine si pastrandu-le, ca marca, o stangacie jucata, ambigua, care le scoate din zona dansului clasic sau modern. Relatiile dintre personaje se circumscriu aceleiasi fluiditati : se fac, se desfac, se incheaga in cupluri sau grupuri (cand personajele fac semne unul spre altul/repeta acelasi set de miscari/se ating). O panza relationala forfotitoare se construieste in felul acesta. Chiar daca exista si un barbat in grup, identitatea de gen ramane un construct relativ, cuplul pe care Einar Lints pare sa-l faca, la un moment dat, cu una dintre dansatoare destramandu-se destul de repede, identitatea cuplului topindu-se in intregul asexuat si cald al grupului. Piesa se construieste pe un crescendo al caldurii si apropierii, extrem de uman : astfel incat cel mai consistent cuplu se profileaza la sfarsit, intre o dansatoare cu scufie rosie si alta cu scufie albastra (albastru si rosu sunt simboluri-clisee ale genului, se stie asta). Ele intra intr-un joc foarte pregnant al intimitatii : isi curata pete imaginare de pe haine, se leagana si tin in brate, in fine, fac toate acele gesturi care dau masura intimitatii casnice; Marianna Andrigo, dansatoarea cu scufie albastra, e incredibil de frumoasa in acest rol, frumoasa si ambigua ca un baietandru timid. La sfarsitul piesei, identitatea de cuplu a celor doua dispare, si ea resorbita in identitatea : umeda si calda : a grupului: ceilalti trei dansatori stau intinsi, nemiscati, pentru ca cele doua sa poata trece in patru labe peste trupurile lor. In final, intr-o scena de o gratie desavarsita, Einar Lints, un barbat masiv, de 1.80 m, e ridicat pe brate.
