Privite la inceput fiind nepotrivite elegantei si civilizatiei britanice, cafenelele erau considerate de "lumea buna" ca localuri deocheate, care atrageau doar clasele de jos ale societatii si erau locul ideal pentru vicii si infractionalitate.
Pe la inceputurile secolului XVIII unul dintre cei mai apreciati jurnalisti londonezi ai momentului, Ned Ward, scria in ziarul London Spy ca este impotriva cafenelelor. Pentru Ward cafeneaua era un loc murdar, unde scandalurile se tineau lant, se fuma, se bea cafea alcool ieftin, cei prezenti facand parte din clasa mizera a societatii. In forfota ce ii amintea de sobolani, Ward nu gasea nimic bun si nimic potrivit pentru un gentleman, ci doar un loc al "viciilor si desertaciunilor". In ciuda furiei puritane, chiar Ward recunostea ca o cafenea putea sa atraga, iar gustul cafenelei era o placere careia ii rezistai cu greu. Numai ca in realitatea lucrurile nu stateau chiar atat de rau, iar unele cafenele erau considerate localuri de lux, foarte apreciate.
 | Istoria cafenelelor londoneze incepe in 1652, cand un anume Pasqua Rosee isi deschidea un astfel de local in St. Michael's Alley, Cornhill, Londra. Originar din Smirna, un port din vestul Turciei, unde deprinsese arta prepararii cafelei, Rosee fusese adus la Londra de un negustor pe nume Daniel Edwards. Prietenii acestuia au invatat repede sa aprecieze ciudata bautura preparata de exoticul personaj, si in scurt timp l-au ajutat sa deschida prima cafenea din Anglia. |
Moda a prins repede, si in urmatorii ani au inceput sa se deschida noi si noi cafenele, unele modeste, alte chiar exclusiviste, situate in centrul orasului si devenite rapid locul de intalnire pentru artistii si mondenii vremii.
Chiar daca in Orient existau de mult timp cafenele, la Londra acest gen de localuri aveau un specific aparte, iar un gentleman autentic era obligat deja sa frecventeze doar anumite locuri, precum Grecian sau Rainbow, care contau mai mult pentru "cartea" sa de vizita decat locuinta sau ocupatia.
Cafeneaua era mai mult decat un loc unde puteai sa bei cafea si sa fumezi, dupa ce achitai mai intai o taxa de intrare de doar un penny, mai mult o traditie decat un castig.
Aici puteai citi ziarele din ziua aceea, puteai vorbi cu alti oaspeti, se puneau la cale planuri importante, se lansau zvonuri si se legau sau rupeau prietenii. Intr-o vreme in care ziarele erau abia la inceput, iar posta circula cu dificultate, stirile zilei se aflau la cafenea, devenita centru de comunicatii ad-hoc. Nu era ceva neobisnuit ca un anume eveniment sa fie cunoscut la cafenea inainte de a aparea in ziare, existand si curieri care alergau dintr-un local in altul, aducand cele mai proaspete stiri.
Multe dintre cafenele erau si sali de lectura, in pretul de intrare fiind incluse si ziarele, dar si pamfletele ce circulau oarecum in ilegalitate. Pe peretii cafenelei erau afisate anunturi de vanzare si cumparare, licitatii, anunturi diverse din toate sferele de activitate, si adesea negustorii preferau sa isi petreaca timpul aici decat in birourile sufocante. |
Dar aceste cafenele aveau si un set de reguli foarte stricte, respectate atat de patroni, cat si de clienti. Toti oaspetii erau egali, indiferent de avere sau pozitie sociala. Cine vorbea urat trebuia sa plateasca o amenda de 12 pence, nimeni nu avea voie sa se certe, nu se vorbea prea mult si nu se vorbea fara respect despre religie sau monarhie. In multe localuri jocurile de noroc si de carti erau strict interzise, si orice pariu nu trebuia sa aiba o miza mai mare de cinci silingi, care ar fi trebuit cheltuiti in local.
Nici ciuma si nici marele incendiu care aproape a distrus Londra nu i-a facut pe londonezi sa renunte la cafenele, deja un obicei zilnic, foarte respectabil. Inca de la deschidere fiecare local incerca sa isi formeze un anumit tip de clientela, si in scurt timp anumite cafenele erau specifice unor grupuri profesionale, artistice sau sociale.
In mare, calitatea si numarul clientilor erau determinate de zona in care se afla cafeneaua. La Lloyd's sau Garraway's se adunau negustorii si oamenii de afaceri, in timp ce St. James sau Cocoa-Tree, aflate in Westminster, se gaseau politicienii. Multe dintre cafenelele din apropiere de St. Paul's Cathedral erau frecventate de preoti, care discutau aici chestiuni filosofice si teologice. Aceasta identificare a anumitor cafenele cu grupuri sociale a facut ca un ziar londonez, The Tatler, sa dea rubricilor numele unor cafenele.
Astfel, tot ce tinea de "placere si distractie" aparea la rubrica numita White's Chocolate-house, poezia aparea sub titlul de Will's Coffee-house (preferata de scriitori), chestiunile ce tineau de invatamant erau in rubrica intitulata Graecian, stirile apareau in rubrica St James Coffe-house.
Cafenelele scriitorilor
Scriitorii din Londra se adunau mai ales la cafeneaua deschisa de William Urwin in Russell Street, Covent Garden, celebra in secolul XVIII mai ales pentru discutiile pasionate ce sa desfasurau aici. La Will' Coffee-house, cum era numita, judecatorul suprem in domeniul literaturii era poetul John Dryden.
Influenta acestuia a fost atat de mare incat pentru aproape trei decenii aceasta cafenea a fost un adevarat cerc literar, unde se discuta despre forma sonetului sau utilitatea versurilor albe, despre Paradisul pierdut al lui Milton sau despre temele abordate in literatura europeana.
| Adesea aici se scriau si pamflete si anecdote, nu tocmai gustate de oficialitati. Daca printre vizitatori se numarau scriitori importanti ei epocii, un autor precum Jonathan Swift nu avea o parere prea buna, preferand sa evite compania de la Will's Coffee house. Perioada de glorie a luat sfarsit dupa moartea lui Dryden, iar din 1709 cafeneaua si-a pierdut treptat succesul de altadata, noul centru literar fiind Button's Coffee-house, din Russell Street, Covent Garden, animat de scriitorul Joseph Addison. Aici Addison, impreuna cu proprietarul cafenelei, Daniel Button, au pus la cale o campanie de promovare prin presa, in The Guardian, iar succesul a fost imens, mai ales dupa 1713. |
Scriitorul Joseph Adison
Addison a montat in cafenea o cutie de scrisori in forma de cap de leu, unde tinerii aspiranti la statutul de scriitori sau jurnalisti isi puteau pune operele, idee nastrusnica, dar care a atras si mai mult publicul. Aici printre clientii obisnuiti se numara si Swift, care gasise in sfarsit o cafenea pe gustul sau. Se citeau ziare serioase, precum The Tatler, The Spectator sau The Guardian, se purtau discutii elevate, se organizau adevarate dezbateri, menite sa educe publicul. Orice discutie sau subiect vulgar erau imediat interzise de cei prezenti. Dupa moartea fondatorilor cafeneaua si-a pierdut la randul ei farmecul, iar scriitori, mai talentati sau nu, s-au mutat la Bedford Coffee-house, aflata langa Piazza in Covent Garden.
Bedford era localul unde se intalneau figuri celebre ale literaturii si artei engleze din epoca : prozatorii John si Henry Fielding, William Hogarth (cunoscut pentru caricaturile sale acide), dramaturgul Oliver Goldsmith, actorul David Garrick si multi altii. Mergand pe linia traditiei stabilite de Will's si Button's, si Bedford era un centru cultural elitist, precursor al cluburilor private de mai tarziu, unde cei acceptati aveau sansa de a se implica in discutii literare si nu numai.
Oameni de stiinta la cafenea
Dar nu doar cafenelele literare erau in voga in epoca. Nici oamenii de stiinta si nu duceau lipsa de localuri, cel mai important fiind Graecian, deschis in Devereaux Court, Strand, unde se relaxau membrii prestigioasei Fellows of the Royal Society. Dupa sedintele obisnuite, presedintele societatii, Sir Isaac Newton, astronomul Halley, Sir Hans Sloane (a carei colectii de curiozitati avea sa faca parte din colectia British Museum) erau intalniti aici aproape zilnic. In secolele XVII - XVIII Graecian a fost una dintre cele mai apreciate cafenele londoneze.
Politicienii mergeau la cafenelele din Westminster, langa St. James' Palace, unde se puneau la cale activitatile politice, in fum de tutun fin si aroma de cafea, iar zvonurile de tot felul erau mai importante ca oriunde.
Politica de cafenea atragea mai mult decat discutiile oficiale, iar factiunile rivale Whigs si Tories si-au impartit la randul lor cafenelele. Majoritatea adeptilor Whigs mergeau la St James, in timp ce oponentii Tories puteau fi gasiti la Cocoa-Tree, si nimeni nu ar fi calcat nici mort in cafeneaua rivalilor. Swift ajunsese sa isi primeasca si corespondenta la St James, fiind un obisnuit al locului. Chiar daca initial aceste cafenele erau deschise tuturor, in timp doar adeptii uneia dintre gruparile politice le mai treceau pragul, intrand intr-un club exclusivist. |  |
Negustorii si oamenii de afaceri preferau cafenele precum Pasqua Rosee. In 1697, dupa ce negustorii s-au decis sa ii alunge pe agentii de bursa din Royal Exchange, acestia s-au mutat in cafenelele din apropiere, si pret de 76 de ani, pana in 1773, tranzactiile bursiere s-au realizat in aceste cafenele din apropiere de Royal Exchange, precum Jonathan's sau Garraway's.
In primii ani de la inaugurare, Jonathan's Coffee House era cunoscuta mai curand pentru revolutionarii sai decat pentru oamenii de afaceri. Deschisa pe Exchange Alley in 1680, cafeneaua il avea ca proprietar pe Jonathan Miles, si a fost adesea implicata in numeroase scandaluri si intrigi politice, fiind supravegheata in permanenta de autoritati. Ulterior insa, intre 1762 - 1773, Jonathan's a devenit una dintre cafenelele preferate ale agentilor de bursa, devenind un adevarat centru de afaceri. Din 1773, dupa ce agentii de bursa au terminat lungul exil in cafenelele londoneze, Jonathan's a devenit agentie pentru loterie, fiind distrusa intr-un incendiu in 1778.
Dar nu toate cafenelele din Londra erau frecventate de scriitori si oameni de afaceri, multe erau destinate oricui dorea sa se simta bine si sa se relaxeze, dar acestea nu erau prea bine vazute de societatea puritana a vremii. Acestea nu aveau reguli atat de stricte, aici existand si camere speciale pentru jocurile de noroc, o adevarata manie care afecta si adesea ruina reprezentanti au tuturor claselor sociale. Nu era ceva neobisnuit pentru impatimiti sa piarda la un singur joc sute si chiar mii de lire sterline sau sa castige averi fabuloase intr-o singura seara. Cea mai cunoscuta cafenea era White's Chocolate House.
Infiintata in 1693 de un italian, Francis White, cafeneau se gasea pe St James Street si oficial ar fi trebuit sa serveasca nu cafea, ci cacao, ceea ce nu s-a intamplat niciodata. Evitata la inceput de gentlemen-i, cafeneaua s-a extins in 1702 si in cativa ani era asaltata de cei dornici de jocuri de noroc, de la nobili la saraci. In aprilie 1773 un incendiu a distrus localul, care a fost reconstruit sub numele de White's Club, prima cafenea londoneza care a devenit club privat.
Aceasta schimbare inedita, care avea sa declanseze o moda, a fost facuta in primul rand pentru a proteja si selecta clientii. Cum nu se mai putea intra decat daca erai membru al clubului, calitate ce se obtinea in anumite conditii stricte, hotii si escrocii nu mai aveau succese, si incetul cu incetul acestia s-au vazut nevoiti sa isi caute alte localuri, printre cele care se "bucurau" deja de o proasta reputatie. Printre acestea, evitate de orice gentleman, se numara King's Coffee-house in Covent Garden, un local rau famat, frecventat mai ales de hoti si chiar de criminali.
Multe alte cafenele celebre s-au transformat la randul lor in cluburi selecte, mergand pe drumul deschis de White's Club, iar domnia cafelei a fost amenintata de o noua bautura exotica, foarte la moda, importata de British East India Company : banalul ceai. Pe masura ce diversele feluri de ceai erau tot mai populare, iar traditia ceaiului devenea tot mai britanica, si farmecul cafenelelor a inceput sa se stinga. La sfarsitul secolului XIX mai erau la Londra doar putin peste 1400 de cafenele, mai mari si mai mici, dar isi pierdusera foarte mult din atractia initiala, ramanand doar legendele.
In perioada de glorie, intre 1652 - 1780, cafeneaua a jucat un rol social si cultural de prima importanta in societatea britanica, fiind locul unde se faceau si se desfiintau idei si proiecte politice, culturale, unde oamenii de afaceri construiau imperii si unde orice gentleman londonez era primit, cata vreme respecta regulile localului.
