„Cand „Un tramvai numit dorinta” si-a incetat reprezentatiile in 1949, dupa ce jucasem timp de doi ani, am petrecut trei luni in Europa, majoritatea la Paris, invatand putina franceza si distrandu-ma la culme. Eram unul dintre salbaticii Parisului. Am facut de toate, m-am culcat cu o multime de femei, am pierdut notiunea timpului si am dormit pana la 2 dupa-amiaza in fiecare zi. Am facut orice mi-a trecut prin cap. Cand m-am intors la New York, imi disparusera majoritatea hainelor si aproape tot ce posedam. Fusesem intotdeauna generos cu prietenii si dadusem cadou o multime dintre banii pe care-i castigam, iar daca nu-i dadusem eu, uneori mi-i furasera ei. Intr-o noapte, m-am trezit si am dat cu ochii de chipul unuia dintre cei mai apropiati prieteni ai mei. Intre noi se afla o masa; pe ea se gasea o cutie unde-mi tineam banii, si mainile lui erau in ea. (...)Succesul „Tramvaiului” a insemnat ca gasisem posibilitatea de a ma intretine financiar intr-un mod placut, dar mi-a afectat si mi-a schimbat viata intr-un fel care mi-a adus numai tristete. Am invatat ca faima are doua taisuri: ofera cel putin la fel de multe dezavantaje, cat si avantaje. Iti da un anumit confort si putere, iar daca vrei sa faci o favoare unui prieten cererile tale sunt ascultate. (...) Nu sunt un inocent: si eu fac lucruri stupide pentru bani. Am facut filme stupide pentru ca voiam bani. Scriu aceasta carte pentru bani. (...) In afara de avantajul banilor, mi-a mai placut ceva in statutul de stea de cinema? Nu cred. (...) Nu vad nimic in cariera mea sau in felul in care mi-am trait viata care sa indice ca am fost vreodata indragostit de beneficiile faimei.”
