„O intalnisem in treacat pe Marilyn Monroe la putin timp dupa razboi si apoi am dat - literalmente - peste ea la o petrecere din New York. In timp ce ceilalti invitati beau si dansau, ea statea singura, neobservata, intr-un colt, cantand la pian. (É) M-am rasucit repede si am lovit-o cu cotul in cap. A fost o lovitura puternica, si am stiut ca trebuie s-o fi durut-o.
- O, Dumnezeule, am spus, imi pare rau. Imi pare cu adevarat rau. A fost un accident.
Marilyn m-a privit si mi-a spus:
- Nu exista accidente.
Voia sa fie amuzanta, asa ca am ras. M-am asezat langa ea si i-am zis:
- Lasa-ma sa-ti arat cum se canta la pian. Canti ca o cizma.
Mi-am dat osteneala cateva masuri; apoi am stat de vorba, si dupa aceea o sunam din cand in cand. In cele din urma, i-am telefonat intr-o noapte si i-am spus:
- Vreau sa vin si sa te vad chiar acum, iar daca nu poti sa-mi dai un motiv valabil pentru care n-ar trebui sa vin - poate pur si simplu nu vrei -, spune-mi acum.
M-a invitat la ea si n-a durat mult pana cand visul oricarui soldat a devenit realitate.
Marilyn a fost o persoana sensibila si neinteleasa, mult mai receptiva decat s-a presupus in general. Fusese infranta de viata, dar avea o inteligenta remarcabila. Dupa acea prima vizita, am avut o relatie si ne-am vazut cu intermitente pana la moartea ei, in 1962. Ma suna deseori si discutam ore intregi. (...)
Ultima data cand am vorbit a fost cu doua sau trei zile inainte sa moara. (...) In Marilyn n-am simtit nici un fel de deprimare si nici un indiciu al vreunei dorinte iminente de autodistrugere in timpul discutiei la telefon. De aceea, sunt sigur ca nu s-a sinucis. (...) Poate ca a murit din cauza unei supradoze accidentale de droguri, dar intotdeauna am fost convins ca a fost omorata”.
(Selectie de Doinel Tronaru)
