Le Baiser`, de Brancusi, care se inalta peste mormantul unei copile de neam rusesc, e cel mai cautat monument din Cimitirul Montparnasse. Locul e atat de stramt, incat silueta `Sarutului` pare peste masura de inalta. In spate, orizontul e taiat de zidul de piatra al cimitirului. In fata sa se inalta peretele unui imobil parizian de locuinte, cu ferestre zabrelite.
La picioare, misterioasa, tacuta, fotografia unei femei frumoase, din lumea de demult. Piatra pastreaza cu greu amprenta numelui, scris cu caractere chirilice: `Tanioucha Rachevskaia`. Locul tainuieste o romantica poveste de iubire, devenita legendara datorita operei de arta care o strajuieste.
Sinucidere din dragoste
Unul dintre prietenii parizieni ai lui Brancusi, care nu l-a parasit pana la sfarsitul vietii, a fost doctorul roman Solomon Basile Marbe. O studenta de origine rusa se indragosteste fara speranta de medicul roman. Tatiana Rachevskaia, nascuta pe 6 aprilie 1887, se sinucide pe 22 noiembrie 1910, la 23 de ani, din prea multa dragoste.
Nefericita copila ar fi dus cu ea in lumea tacerii rodul iubirii, de care nu trebuia sa afle nimeni in lumea conventiilor sociale. Cum familia fetei doreste sa realizeze un monument funerar, doctorul Solomon ii solicita lucrarea prietenului sau, Brancusi.
Tema `Sarutului`, care se regasea deja in atelierul sculptorului, intr-o varianta din 1909, ii pare artistului cea mai potrivita intruchipare a iubirii fara de moarte. Familia rusoaicei si-ar fi dorit insa, la mormant, un bust clasic al Taniouchei.
Cu toate interventiile prietenului Solomon, Brancusi refuza sa inlocuiasca monumentul funerar. O credinta de nestramutat in propria forta artistica face ca Brancusi sa nu-si clinteasca vointa, chiar si in cazul operelor comandate.
Monument revendicat
Dupa documentele pe care urmasii familiei Rachevskaia le-au consultat in arhiva Brancusi de la Paris, s-ar putea crede ca `Sarutul` din Cimitirul Montparnasse ar putea deveni obiectul unei revendicari. O ironie a sortii, in conditiile in care, cu aproape un secol in urma, parintii fetei au respins viziunea sculptorului roman.
Prin sculptura lui Brancusi, Cimitirul Montparnasse a devenit, pe langa loc de reculegere, un muzeu in aer liber la care nu se plateste intrare. Decapitarea monumentului prin eventuala revendicare a sculpturii ar distruge armonia unui loc devenit mitic pentru Paris.
Mai mult decat atat, in ordine umana, urmasii Tatianei ar putea profana inocenta unei tragice iubiri, salvata de la uitare si daruita lumii de sculptorul Brancusi, care i-a gasit, in `Sarutul`, cea mai pura expresie artistica.
Centenar
`Sarutul` implineste 100 de ani
Prima varianta a `Sarutului` dateaza din 1907. Intr-un bloc de piatra, Brancusi ciopleste imbratisarea a doua fiinte, de nedesprins in iubirea lor. Motivul sarutului va deveni element arhitectural integrat in alte opere: `Coloana Sarutului` din cadrul proiectului `Templul meditatiei`, comandat de un maharajah din Indore, si `Poarta sarutului`, instalata de Brancusi la Targu-Jiu, in 1938.
Monumentul `Sarutului` din Cimitirul Montparnasse, instalat pe mormantul Taniei in 1911, a fost taiat intr-un bloc urias de piatra: sculptura e de trei ori mai inalta decat varianta de 28 de cm din 1907. Brancusi decupeaza aici viziunea intreaga a corpurilor inlantuite. Imbratisarea lor eterna in piatra ramane simbolul iubirii nemuritoare intr-o lume trecatoare.
Jalea pietrei
Genialul sculptor a modelat ingemanarea si drama indragostitilor
`Ceea ce cauta sa surprinda Brancusi, cioplind in piatra aceasta forma extrem de expresiva, este nu doar un simplu moment de tandrete, ci ideea iubirii eterne`, considera Doina Lemny, instalata la Paris din 1990, care a studiat arhiva Brancusi detinuta de Centrul de arta moderna `Georges Pompidou`.
Muzeografa de origine romana care a studiat si publicat, acum zece ani, in Franta, arhiva Brancusi, apreciaza ca tema sarutului reprezinta o constanta si o cautare permanenta a artistului.
`Sculptorul reia aceasta tema care, prin reducerea din ce in ce mai mult a trasaturilor anatomice ale celor doi indragostiti, ajunge o forma pura, aproape un semn. De altfel, in anii ‘20, Brancusi incepe sa deseneze motivul `sarutului` pe care-l foloseste des in scrisorile lui de dragoste, ca pe o vigneta, ca pe o a doua semnatura`, povesteste autoarea amplei monografii, aparuta la Editura Oxus, in colectia `Les Etrangers de Paris/Les Roumains de Paris.`
`Cercul studentilor romani`
Brancusi a ajuns la Paris in 1904, dupa o calatorie in mare parte pe jos. Cioplitorul din Hobita e ajutat la inceput de prietenul sau, artistul Daniel Poiana, care-l gazduieste o vreme. Timp de doi ani participa la oficierea slujbei la biserica romaneasca din strada Jean de Beauvais.
In 1905, adera la `Cercul studentilor romani` din care faceau parte George Enescu, Aurel Vlaicu, Nicolae Darascu, Solomon Basile Marbe (Marbais). Acesta din urma, medic roman, ii va ramane prieten toata viata, cu atat mai mult cu cat un `accident` in destinul sau - tragedia unei iubiri peste fire - va da o incarcatura pronuntat simbolica unei celebre opere de arta: `Le Baiser`, din Cimitirul Montparnasse.
Cioplirea, mai grea decat modelajul
In 1907, Brancusi e acceptat de Rodin in atelierul sau ca sculptor-ucenic. In cautarea propriului destin artistic, romanul paraseste atelierul marelui sculptor francez dupa o luna. Anul 1907 ramane un an decisiv: Brancusi incepe sa-si ciopleasca formele taind direct in piatra. Aceasta tehnica primitiva e cheia dezvoltarii ulterioare a artei sale: `Cioplirea cere mai mult timp si mai multa rabdare decat modelajul, ceea ce lasa artistului ragazul de a medita si de a intra in comuniune cu materia`.
In 1956, cu un an inainte de a muri la Paris, Constantin Brancusi a lasat statului francez intregul continut al atelierului sau, cu operele terminate si neterminate, schite, mobile, unelte, biblioteca. Atelierul sau a fost reconstituit aidoma, dupa vointa artistului, si se afla in piata din fata Centrului `Georges Pompidou` din Paris.
