Pe numele sau adevarat Alessandro di Mariano di Vanni Filipepi, cunoscut ca Sandro Botticelli, pictorul italian nascut in 1445 avea sa ramana in memoria contemporanilor sai pentru capodopere ca Nasterea lui Venus sau Primavera, a lucrat la Capela Sixtina in 1481-1482, a abordat asa cum o faceau toti pictorii vremii teme religioase si mitologice, dar si o serie de portrete, pentru ca in ultimii ani ai vietii sa devina, se pare, un adept al temutului Savonarola. Ca si-ar fi aruncat si el din lucrari in rugurile ce trebuiau sa distruga operele impure, pacatoase, vinovate, este greu de spus. Ca l-ar fi sustinut pe Savonarola de teama sau pentru un castig anume e din nou dificil de precizat. Sigur este ca a continuat sa picteze pana spre sfarsitul vietii (moare in 1510), dar asa cum s-a intamplat si altor pictori ai epocii opera sa, foarte populara pe cand artistul traia, avea sa fie uitata peste secole si redescoperita cu entuziasmul cuvenit abia in secolul al XIX-lea, cand scenele, luminozitatea, culorile si jocurile sale de perspectiva au incantat si convins. Cum era insa Botticelli dincolo de artist? Giorgio Vasari, autorul masivei lucrari “Vietile pictorilor, sculptorilor si arhitectilor” (principala sursa de informatie pentru multi dintre artistii epocii, dar nu intotdeauna foarte exact) il vedea dincolo de talentul incontestabil ca un om excentric, rob capriciilor, dar mereu gata sa le joace altora o festa. Chiar daca mai ales la batranete isi pastrase felul dificil de a fi, uneori greu de suportat, ii iubea pe cei care se indeletniceau cu studiul artei, si poate pentru a-i sprijini pe acestia sa-si fi risipit o buna parte din avere. Castigase multi bani, spune Vasari, dar ii cheltuise la fel de repede, parca nepasator.
Dintre farsele sale biograful o retine pe cea jucata unui tesator de postavuri, pe care soarta l-a adus odata cu atelierul sau, inzestrat cu opt razboaie de tesut, chiar langa casa lui Botticelli. Iar acele grele razboaie de tesut cutremurau pamantul in fiecare zi, iar pictorul nu mai putea nici sa traiasca, nici sa lucreze in casa lipita de cea a harnicului tesator. Cum rugamintile nu au avut nicio izbanda, vecinul spunandu-i ca in casa lui va face orice ii place, intr-o zi Sandro Botticelli a urcat pe acoperisul casei sale, ceva mai inalt decat al vecinului, un urias bolovan, care ameninta la cea mai mica zguduire sa cada peste atelierul si lucratorii tesatorului. Ingrozit, tesatorul i-ar fi cerut sa ia pietroiul de acolo, dar Botticelli i-a raspuns la randu-i ca in casa lui va face tot ce vrea. Vasari spune ca in cele din urma tesatorul ar fi fost silit sa se inteleaga cu Botticelli, fara sa dea detalii, si cei doi au trait apoi in buna vecinatate.
Cat de adevarata este povestea e greu de spus. Entuziast si plin de fantezie, Giorgio Vasari infrumuseteaza adesea povestile de viata ale artistilor cu astfel de note de culoare, fiind uneori greu ca cititorul, mai ales dupa secole, sa isi dea seama ce e adevarat si ce e anecdota. Insa fie si ca scurta povestioara dintr-un eventual Decameron imaginea lui Sandro Botticelli carand cu ajutorul ucenicilor (cum altfel) un pietroi pe casa are ceva de farsa pe care ar face-o un excentric.
