Un amestec diform de stralucire cladita pe nisipurile miscatoare ale unei varste extrem de fragile, pe care, paradoxal, parintii gasesc de cuviinta sa-l cultive. Privindu-le, recunosti usor paradigma mediatica din care se infrupta fara discernamant. In cautarea unei identitati niciodata gasite pana atunci, majoritatea fetelor zilelor noastre se lasa infulecate nepermis de usor de iluzia televizorului. E usor sa pacalesti o minte de copil de paispe ani, e o crima sa-i alimentezi iluziile, e un sacrilegiu sa-i strici tineretea. Sa-i inalti un bloc mare, din sticla mata, din spatele caruia sa-i creezi senzatia falsa a ideii ca apartine lumii tale. Nu sunt de acord cu cei care spun ca televizorul tampeste, dar nu pot sa nu constat faptul ca exista o nisa in tinerimea romana indeajuns de fragila pe dinauntru, incat sa-ti vina foarte usor s-o prostesti cu cataclismele unor iluzii desarte.
Slava Domnului, nu toate fetele de paispe ani se lasa prostite in fata de ceea ce le ofera televizorul si spatiul public in general. Nu toate fetele aspira sa devina Monica Gabor, dar revoltator de multe si-au fixat-o ca reper al succesului. Nu toate fetele vor sa devina balerine care fac frumos in fata camerelor de luat vederi, dar foarte multe iau chestia asta drept un salt major in cariera. Sau, mai bine spus, o rampa de lansare. De lansare inspre ce? Desigur, inspre un tavan mult apropiat de crestetul lor, de care, cand or sa se loveasca zdravan, or sa constate ca buba inaltata pe post de cucui nu trece cu comprese reci.
E linistitor faptul ca, in contrabalans, exista un segment de tineri greu de prostit cu televizorul. Iau lucrul asta drept o dovada ca niciodata un rau nu este numai rau, asa cum nici un bine nu este, niciodata, suta la suta bine. E evident ca binele lor nu este intotdeauna si al nostru, dar dramatic ar fi ca acest bine sa ia chipul, mai tarziu, unui rau greu de remediat (asta a fost adanca rau).
