Toate intalnirile regizorului mexican cu unul dintre marii scenaristi ai momentului, Guillermo Arriaga, au fost fericite (Amores perros, 21 de grame), dar din regasirea lor de acum au scaparat de-a dreptul scantei. Dincolo de refuzul clipei de comunicare, de urechile astupate la care nu ajung tipetele oamenilor in suferinta, se iteste, ca intr-o supraimpresiune, multumirea lasa in numele careia, la urma urmei, lumea este prea mare pentru a tremura de grija altora. Nimic mai neadevarat. Lumea nu este prea mare. Desertul marocan, granita americano-mexicana, o metropola precum Tokio nu sunt despartite prin ziduri chinezesti, din moment ce o arma de vanatoare a unui om de afaceri japonez ajunge in mainile unor pusti marocani, pazitori de capre; unul dintre ei atinge un autocar cu turisti, focul are consecinte nefaste asupra unui cuplu de americani (Brad Pitt, Cate Blanchett) rupti de casa, de cei doi copii tarati intr-o dramatica aventura de dadaca lor mexicana (uluitoarea Adriana Barraza). Toate istoriile sunt spuse numai din punctul de vedere al personajelor, fara amestecul unei priviri din afara, ceea ce lasa spectatorului libertatea apropierii de toti eroii. Captivarea nu are grade. Iti este atat de bine intr-o poveste, ca ai vrea sa mai intarzii, dar cand se produce translarea catre o alta, nu te simti frustrat. Cineva spunea ca fie si numai pentru o singura secventa din Babel (femeia in rosu prin pustiul filmat de operatorul Rodrigo Prieto, vechi complice si el) Inarritu ar fi meritat un capat de Palme d'Or. Din aceleasi motive cred ca acum ar merita un cap de Oscar. magda.mihailescu@gandul.info
Magda MIHAILESCU
