Bucegii - un potential spatiu sacru?

Bucegii - un potential spatiu sacru?

Confruntat cu aceasta avalansa de teze fanteziste si credinte stranii, fantasme ale gandirii si produse ale unui imaginar pur, care trebuie sa fie atitudinea unui spirit pozitivist, rationalist-stiintific, a unui om informat al secolului al XXI-lea, eliberat de orice influenta a fanteziei irationale, a transcendentalului sau a ezoterismului?

Un astfel de spirit, care poate fi un istoric adevarat, de exemplu, isi sprijina ideile sau tezele pe care le emite, folosind, exclusiv, mijloacele specifice stiintei: ratiunea si experienta stiintifica care, in cazul de fata, semnifica marturiile documentare si probele materiale oferite de arheologie.

In construirea unei argumentatii exhaustive, el ar trebui - in opinia mea - sa raspunda la urmatoarele trei intrebari fundamentale:

- Cum se defineste si prin ce se caracterizeaza un spatiu sacru?
- Intruneste masivul Bucegi atributele si caracteristicile unui spatiu sacru?
- Au fost Bucegii muntele sacru al unor civilizatii arhaice?

Definirea notiunii de „spatiu sacru” si a elementelor care-l caracterizeaza sau il constituie a fost tema unui cunoscut eseu al lui Mircea Eliade, intitulat „Sacrul si profanul”, ale carui idei incerc sa le sintetizez in cele ce urmeaza.

Pentru omul societatilor arhaice, ca si pentru omul religios din toate timpurile, spatiul nu este omogen: „aceasta lipsa de omogenitate se traduce prin experienta unei opozitii intre spatiul sacru, singurul care ar fi real, care exista cu adevarat si tot restul, intinderea informa care-l inconjoara”. (10)

Omul ia cunostinta de sacru, pentru ca acesta „se manifesta ca o realitate de un cu totul alt ordin decat realitatile naturale … se prezinta ca ceva cu totul diferit de profan”. (10)

Din aceasta cauza, omul societatilor arhaice „are tendinta de a trai cat mai mult posibil in sacru sau in intimitatea obiectelor consacrate”. Pentru acest om, „sacrul echivaleaza cu puterea si, in definitiv, cu realitatea prin excelenta.” (10)

Ca urmare, identificarea sau revelarea spatiului sacru are pentru omul arhaic, ca si pentru cel religios din toate timpurile, o „valoare existentiala”. Identificarea spatiului sacru implica intotdeauna o „teofanie” (Mircea Eliade foloseste termenul de „hierofanie”) care inseamna o manifestare, „o irupere a sacrului care are drept efect desprinderea unui teritoriu din mediul inconjurator, pentru a-l face sa difere calitativ”. (10) Hierofania nu opereaza numai o ruptura de nivel in omogenitatea spatiului; ea „dezvaluie, in acelasi timp, si un <<punct fix>> absolut, un <<centru>> care echivaleaza cu <<Centrul Lumii>> in care omul s-a straduit intotdeauna sa se plaseze”. (10)

Teofaniile se manifesta intr-o multitudine de forme: fie direct, prin aparitii ale unor Divinitati (Dumnezeu, lui Petrache Lupu sau Fecioara Maria, fetitei de la Lourdes), fie indirect, prin viziuni (precum cea a calugarului din legenda Manastirii Sinaia), prin vise (precum cel a preotului de la Manastirea Caraiman), fenomene neobisnuite (tufisul in flacari prin care Iahve ii vorbeste lui Moise), etc

Dar pentru anumite fiinte profane, cu precadere pentru omul societatilor arhaice, sacrul se poate manifesta chiar in obiecte sau formatiuni naturale care fac parte integranta din lumea noastra profana, precum arbori, stanci, munti.

„Manifestand sacrul, un obiect oarecare devine altceva, fara a inceta sa fie el insusi, deoarece continua sa participe la mediul cosmic inconjurator.” (10) Astfel, „daca este venerata o piatra sacra, faptul se intampla pentru ca este sacra, nu pentru ca este piatra; sacralitatea manifestata prin intermediul modului de a fi al pietrei este cea care dezvaluie adevarata esenta.” (10)

Din cele mai vechi timpuri, pietrele sub diferite forme - pietre propriu-zise, stanci, megaliti naturali sau rezultati din activitatea umana (menhire, dolmene sau cromlehuri) - au fost percepute ca teofanii datorita valorii religioase recunoscute acestora. Pentru ca pietrele, ca teofanii, „reveleaza puterea, duritatea, permanenta…”si pentru ca, „inainte de toate, piatra este, ramane mereu ea insasi, nu se schimba, ea il impresioneaza pe om prin ceea ce are ireductibil si absolut si, facand aceasta, ii dezvaluie, prin analogie, ireductibilitatea si absolutul Fiintei…Modul specific de existenta al pietrei ii dezvaluie omului existenta absoluta, dincolo de timp, invulnerabila in fata devenirii.” (10)

Daca, in plus, piatra este un megalit natural, avand si o forma neobisnuita, antropomorfa sau zoomorfa, ea capata insusiri particulare, fiind considerata o opera, o creatie divina. Astfel, pe langa manifestarea sacrului, „ea reprezinta in aceeasi masura o irupere de energie in lume… Zeii creaza…prin revarsare de energie. Creatia se face dintr-un surplus de substanta ontologica.” (10) Poate din aceasta cauza, persoane sensibile incearca trairi emotionale sau fiziologice in preajma unor megaliti spectaculosi, precum Sfinxul si Babele.

Printre imaginile comune pe care omul arhaic le asociaza teofaniilor, figureaza si muntele sau varfurile muntilor. Asa cum am vazut, o teofanie opereaza o ruptura in omogenitatea spatiului. in cazul muntelui sacru, ea „opereaza, in acelasi timp, o <<deschidere spre inalt>> (lumea divina) sau spre adanc (regiunile inferioare, lumea mortilor). Cele trei nivele cosmice - Pamant, Cer, regiuni inferioare - devin comunicante. Comunicarea este exprimata, uneori, prin imaginea unei coloane universale, Axis Mundi, care uneste si sustine in acelasi timp, Cerul si Pamantul si a carei baza este infipta in lumea de jos (<<Infernul>>). in jurul acestei axe cosmice se intinde <<Lumea>> (<<lumea noastra>>); prin urmare, axa se gaseste <<in mijloc>>, in <<buricul Pamantului>>, ea este Centrul Lumii.” (10)

Asadar, omul arhaic prin excelenta a identificat muntele sau varfurile cele mai inalte ale muntilor drept spatii sacre, pentru ca el „doreste sa se situeze intr-un spatiu <<deschis spre inalt>> in comunicare cu lumea divina. A trai aproape de un <<Centru al Lumii>> echivaleaza, in esenta, cu a trai cat mai aproape posibil de zei.” (10)
in concluzie, unele pietre, stanci, megaliti, varfuri de munti pot fi percepute, in anumite imprejurari, drept teofanii, manifestari ale sacrului si, in aceasta ipostaza, ele pot revela si marca un spatiu sacru.

Cu aceste sumare notiuni despre sacru, raspunsul la cea de-a doua intrebare se contureaza cu evidenta si el este categoric afirmativ: da, masivul Bucegi detine toate elementele definitorii ale unui spatiu sacru.

Astfel, pe intreaga intindere a masivului, ochiul uimit al turistului inregistreaza o fabuloasa desfasurare de stanci si megaliti, intr-o diversitate de forme si dimensiuni, care au impresionat si continua sa impresioneze pe cei care ii contempla. Albumul de fata ii prezinta doar pe cei mai reprezentativi dintre zecile ce populeaza crestele sau vaile Bucegilor. Fotografiile ii infatiseaza in diverse ipostaze pentru a le reliefa fie masivitatea lor, fie aspectul straniu al formelor lor.

Chiar de pe „acoperisul Bucegilor” ne intampina celebra stanca antropomorfa redand un chip uman cu privirea indreptata spre cer, imagine ce s-a eternizat in denumirea varfului pe care se afla. (foto: 85) Alaturi de ea, azi mai greu de observat fiind incorporata in constructia cabanei, se afla stanca ce evoca forma unei pasari, pe care imaginatia lui Densusianu a botezat-o „Acvila lui Prometeu” (foto:10,85) Coborand la baza Varfului Omu, retine atentia imensa stanca cu straturi divers colorate, in care, privind-o dintr-un unghi favorabil, poti recunoaste, cu putina imaginatie, un alt chip uman in care acelasi Densusianu a recunoscut, fara nici o ezitare, chipul lui Saturn, zeul suprem al pelasgilor, (foto: 64) in dreptul lui „Saturn”, dar spre vest, in obarsia Vaii Ialomitei, se inalta colosul de calcar cu peretii verticali si cu varful aproape plat, numit Mecetul Turcesc. (foto: 73,74,75) Din cele mai vechi timpuri, forma lui a fost asociata unui locas de cult, „mecet” semnificand o geamie sau moschee mica.

In ultima vreme, fantezia oamenilor a imbogatit-o cu noi valente: pentru adeptii Kogainonului, ea reprezinta locul de unde dacii isi aruncau in suliti trimisii la Zamolxis, desi - asa cum am vazut - ritualul era cu totul altul, in timp, ce alti „clarvazatori” sustin ca la baza Mecetului s-ar afla poarta de intrare in ipoteticele tunele subterane de sub Varful Omu. Continuand drumul spre sud, dupa spectaculoasa traversare a Cerdacului Vaii Cerbului, turistul constiincios se va opri in dreptul Spinarii Costilei unde ii apare in fata o alta stanca zoomorfa, inchipuind fie o pasare de prada, fie o reptila cu gatul intins spre Varful Omu, strajuind Valea Cerbului. (foto: 82,83) Aceasta stanca uriasa marcheaza aglomerarea altor megaliti cu forme dintre cele mai bizare. (foto: 81) O replica a acestei „reptile”, dar cu gatul indreptat spre rasarit, o vom intalni la intrarea in prima vale dinspre vest, ce brazdeaza Caraimanul.

Ea se inalta intr-un decor selenar in care numai rosul aprins al unei tufe de Silene acaulis aflate la baza ei mai indica prezenta vietii. (foto: 62) De aici se vede deja straniul complex megalitic de pe terasa Babelor, obiectiv prioritar al turistilor ce strabat Bucegii. Dintre zecile de stanci si megaliti risipiti in aceasta zona (foto: 32,45,47,48,49) interesul maxim se indreapta, evident, catre enigmaticul Sfinx (foto: 31 ) si, in egala masura, catre ciudatele Babe. (foto: 23,24) De acestea se leaga legende mai vechi, dar si credinte recente, referitoare la tezaure fabuloase aflate intr-o misterioasa cetate subterana, localizata in aceasta zona. Nu departe de aici, pe versantii Cocorei, se afla o aglomerare, mai putin cunoscuta si rar vizitata, de stanci cu forme neobisnuite. (foto: 54,57,58,59,60) Dar o spectaculozitate aparte o degaja cele doua stanci ingemanate din Plaiul lui Pacala (foto: 28,29,30) care pot inchipui fie un „sarut”, fie o „imbratisare” eternizate in piatra. Nu vom mai insista asupra altor megaliti risipiti pe platoul Bucegilor si vom poposi in extremitatea sudica a masivului, pe Varful cu Dor, unde se ivesc cele trei „altare preistorice” ale lui Densusianu sau „altarele de sacrificii” ale lui Cezar Boliac. (foto: 90,91) Dintre acestea, cel cunoscut drept „Masa Ciobanului” (foto: 90,91) ne evoca si astazi supremul sacrificiu al tanarului cioban indragostit de fata unui baci nemilos.

Dar nu numai stancile sau megalitii cu forme stranii sau neobisnuite au fost singurele potentiale teofanii din Bucegi. Imaginea „muntelui sacru” este si ea revelata in cele doua piscuri gemene, cele mai inalte din Bucegi: Varful Omu si Varful Bucura. ingemanate la propriu intr-o colosala masa telurica prin care varfurile lor se aproprie la o distanta nefiresc de mica, ele au aproape aceeasi inaltime, diferenta fiind de numai 2 m in favoarea varfului Omu.

Dar nu aceasta mica diferenta i-a asigurat varfului Omu intaietatea, ci existenta pe cupola sa a celebrei stanci pe care Densusianu o considera Coloana Cerului si care - asa cum am vazut - poate fi considerata o potentiala teofanie ce consacra spatiul din jurul sau. Aflata pe cel mai inalt varf al Bucegilor, aceasta stanca unica materializeaza, in mod surprinzator, ipotetica Axa a Lumii - Axis Mundi - care in simbolistica „Muntelui sacru” ar asigura comunicarea Pamantului cu Cerul. Poate ca tocmai aceasta imbinare rara de elemente neobisnuite i-a conferit Varfului Omu acea aura de sacralitate si miraculos care i-a facut pe unii sa imagineze existenta, in adancurile sale, a acelei fanteziste grote imense careia „nu i s-a dat de cap.”

In ultima vreme insa, perceptia incepe sa se schimbe, atentia indreptandu-se catre Varful Bucura pe care tot mai multi il identifica cu Kogainonul tracilor, iar altii cu locul de manifestare a acelui fantastic centru energetic pe care yoghinii il considera a saptea chakra a Pamantului, formidabila Sahashrara sau Lotusul cu o mie de petale.

Revenind la cea de-a doua intrebare, motivarea raspunsului afirmativ implica tocmai existenta, in Bucegi, a acestei spectaculoase desfasurari de potentiale teofanii, care nu se mai regaseste in niciun alt masiv din lantul Carpatilor. Asadar, daca geto-dacii ar fi ales sau ar fi trebuit sa identifice un munte sfant, loc al practicarii ceremoniilor lor religioase si sediu al sacerdotilor lor, acesta nu putea fi altul decat Bucegii. Nicaieri altundeva nu ar fi regasit conditiile ideale pe care le intrunesc Bucegii.

Din pacate, raspunsul la ultima intrebare este - cel putin pana acum - negativ si asta dintr-un motiv simplu si evident: nimeni, dar absolut nimeni, nu a putut produce, pana in prezent, nici cea mai neinsemnata dovada care sa ateste prezenta vreunei trecute vieti religioase in Bucegi. Nu a fost semnalata nici cea mai vaga urma a vreunei constructii arhaice, nu s-a gasit niciun singur artefact geto-dac, nu a fost identificata nicio inscriptie epigrafica in intreg arealul masivului.

Singura incrustatie in piatra se afla pe o stanca, cunoscuta, ca si desenul dominant sapat pe ea, sub numele de „tintarul Hotilor”. (foto:34) intr-adevar, pe fata plata a stancii se poate vedea distinct desenul unui „tintar”, iar in jurul lui se mai pot deslusi cateva cruci cu bratele latite la capat si niste semne bizare, a caror semnificatie nu a putut fi stabilita. Aceasta stanca se afla sub Coltii lui Barbes, deasupra unui abrupt de mai multi zeci de metri si are o perspectiva exceptionala asupra cursului inferior al Vaii Prahovei, de la Sinaia in jos.

Am putea fi tentati sa acordam „tintarului” o semnificatie arhaica, el fiind un simbol celtic cunoscut si relativ frecvent semnalat in Occident.

intr-adevar, simbolul format din trei patrate concentrice legate intre ele prin patru linii in unghi drept este denumit „tripla incinta druidica”. (13) Cele trei patrate concentrice ar reprezenta cele trei grade de initiere ale druizilor, iar cele patru linii dispuse in forma de cruce ar reprezenta „canalele prin care invatatura doctrinei traditionale este transmisa se sus in jos, pornind de la gradul suprem…si raspandindu-se ierarhic spre celelalte grade”. (13)

Din pacate, nu exista dovezi care sa ateste prezenta sau macar trecerea celtilor pe Valea Prahovei, astfel ca trebuie sa acceptam explicatia pe care ne-a transmis-o traditia.

Iar traditia, ca si urme ale unor constructii rudimentare, semnalasera, in Vanturis si sub Coltii lui Barbes, pana catre mijlocul secolului al XIX-lea, existenta unor bande de talhari care-si croisera adaposturi sau refugii, ca si puncte de observatie, in aceasta zona. Aceste informatii, coroborate cu amplasarea stancii in acel loc, indica peremptoriu originea recenta, ca si pe autorii anonimi ai „tintarului”.

Ca fapt divers, se povesteste ca aceasta stanca a stimulat in cel mai inalt grad imaginatia unor sinaioti care si-au consumat mult timp si energie cercetand, in zadar, zona din jurul stancii, in speranta descoperirii unor comori.

in concluzie, aceasta totala lipsa de probe materiale infirma - cel putin pana in acest moment - orice speculatii sau ipoteze sustinand trecutul destin religios al Bucegilor ca munte sacru al geto-dacilor. Cu parere de rau, trebuie sa ne inclinam in fata evidentei: in pofida atributelor sale singulare, Bucegii nu au fost Kogainonul mentionat de Strabon drept munte sacru al tracilor si nici centrul religios al vreunei alte civilizatii arhaice.

Evident, aceasta afirmatie poate fi oricand infirmata daca descoperiri viitoare vor da la iveala probe peremptorii in sprijinul altor ipoteze. Pana atunci, Bucegii raman cei care au fost dintotdeauna: un masiv spectaculos, intesat de stanci si megaliti stranii si dominat de doua varfuri gemene, dintre care unul poarta pe crestetul lui - ca un dar al Naturii - o coloana de piatra care materializeaza, in mod miraculos, simbolul universal al lui „Axis Mundi”.

Galerie foto: Bucegii, intre Kogainon si Sahashrara