Se poate vorbi despre un paradox Cristian Popescu: scriitorul clasic in viata si tanar in moarte, cu fire boema, dar constiinta artistica puternica, bolnav paradigmatic si nu numai, trupeste si sufleteste, ca altadata Eminescu, un „escu”, tot asa, de o frapanta originalitate ce desfiinteaza granitele dintre poezie si proza, fictiune si document, literatura si viata.
Sa deschidem un postum „Caiet de citire si de caligrafie” (Editura Vinea), subintitulat „Fragmente de jurnal” si alcatuit din texte de frontiera (jurnal-publicistica-proza) aparute la inceputul anilor ‘90 in „Luceafarul”, „Adevarul literar si artistic” si alte publicatii culturale.
Indiferent de tema, de subiectul abordat, intensitatea privirii autorului pare sa modifice structura realitatii, insasi compozitia aerului pe care il respiram.
Locurile si lucrurile familiare capata o lucire stranie, gesturile cotidiene se inscriu intr-o mecanica absurda, in timp ce distanta sociala se micsoreaza pana la anulare. In filele lui Cristian Popescu fojgaie cersetorii, mutilatii, estropiatii, surdomutii si nebunii cu acte, o umanitate bolnava pe crestetul careia scriitorul asaza nimbul sfinteniei.
Se poate descoperi aici profunda religiozitate a scriitorului, convingerea lui, in linia modelului cristic, ca mantuirea va fi data celor sarmani, goi, saracilor cu duhul, personajelor de periferie, celor exclusi de la banchetul vietii si multumindu-se cu firimiturile.
