S-a stins în august 2006, într-un azil pentru bolnavii psihic din judetul Vâlcea, în cvasianonimat, doborât de suferinta si de singuratate. Nu a încetat însa nici o clipa sa trimita semnale spre lumea de afara.
Nascut la Dragasani, în 1940, a urmat pictura la Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu", fiind studentul lui Corneliu Baba. Din 1966 si pâna în 1992 a fost profesor la o scoala generala din Râmnicu Vâlcea. Apoi a fost nevoit sa se pensioneze din motive de sanatate. Suferind de o boala psihica incurabila, si-a petrecut ultimii ani ai vietii în sanatorii si aziluri, uneori în conditii subumane.
Tipic românesc
Câtiva prieteni l-au ajutat dupa puteri pe omul vitregit de soarta, dar si pe artistul Constantin Ceraceanu, a carui pictura s-a dezvaluit ca o revelatie spre sfârsitul vietii lui de doar 66 de ani. Astfel, prima lui expozitie personala a fost deschisa în 1997, la Râmnicu Vâlcea, prin straduinta pictorului Gheorghe Dican si a câtorva colegi. În 2003, la Galeria Luchian 12 din Bucuresti i-a fost organizata cea de a doua personala si ultima din timpul vietii. Tardiva iesire în lume a lui Constantin Ceraceanu n-a ramas fara ecou. În 2005 a primit premiul "Margareta Sterian" pentru creatie plastica. Un premiu de care nu s-a putut bucura. Era închis din nou între cei patru pereti ai azilului unde s-a si sfârsit. Acum, Muzeul de Arta din Râmnicu Vâlcea gazduieste expozitia In memoriam Constantin Ceraceanu, înca un prilej de a descoperi un artist atins de aripa geniului într-o lume care pare sa nu mai aiba nevoie asemenea artisti.
Expozitia retrospectiva Constantin Ceraceanu de la Muzeul de Arta din Râmnicu Vâlcea e alcatuita din mai multe categorii de lucrari, realizate în momente diferite. Majoritatea provin din colectii particulare. Patru dintre ele apartin patrimoniului muzeului-gazda. Tablourile de mai mici dimensiuni sunt pictate în ultimele luni de viata. Cu toate dezvaluie forta unei viziuni si a unui talent capabile sa transcenda modele, stilurile sau retetele plastice. Indiferent de motivele abordate, ca e vorba despre peisaje vazute prin geamul de spital sau de compozitii stranii cu interioare, lucrarile sale sunt expresia singuratatii, a însingurarii, a recluziunii. Dar si a unei clocotitoare pasiuni pentru tot ceea ce alcatuieste universul vizibil. Nimeni dintre cei ce au privit sau vor privi lucrarile lui Ceraceanu nu a ramas si nu va ramâne indiferent în fata acestor marturii dramatice ale unei dureri întelese, asumate pâna la ultimele consecinte. Suferind de una dintre maladiile marilor damnati, artistul si-a transfigurat în chip nobil starea si conditia. Tablourile lui, peisaje si interioare ale sufletului, sunt o încercare continua de descatusare, de eliberare din recluziunea exterioara, dar mai ales din cea interioara.
Forta culorii, adâncimea si pregnanta tuselor dau volum obiectelor reprezentate fara a mai fi nevoie de un contur propriu-zis, de sugerarea tridimensionalitatii. Oricare motiv prezent în compozitiile lui Constantin Ceraceanue e animat, devine personaj, e purtator de suflet. Un scaun, o pereche de papuci, patul de spital, calutul de lemn venind poate din amintirea copilariei, toate poarta asupra lor ca pe o amprenta chipul tainic al artistului damnat. Cu toate cele din jurul lui, pictorul comunica în mod direct.
Astfel ca scaunul nu mai e scaun, perdeaua nu mai e perdea, papucii nu mai sunt papuci. Sunt pur si simplu alte fete ale omului purtându-si ca pe o povara prea grea propriul destin.
Fortata de numarul de semne sa închei aceasta scurta evocare a unui artist cu care nimeni si nimic n-a fost îngaduitor, subliniez apasat ca marele si pâna de curând nestiutul sau talent nu trebuie pus în legatura cu boala care l-a macinat din tinerete. Si ca e obligatoriu ca interesul pentru Constantin Ceraceanu sa se concentreze de aici încolo asupra calitatilor înnascute ale unui artist format în clasa unui mare maestru Corneliu Baba si pe care n-ar fi exclus ca posteritatea sa-l judece cel putin ca pe un egal al acestuia, cândva.
Luiza BARCAN
