Aflat la New York pentru o explorare profesională de mai lungă durată şi activ în pregătirea diverselor evenimente legate de filmul românesc în America, Mihai Chirilov, critic de film şi directorul artistic al Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF), este, pentru cîteva luni, „spion” la ICRNY. Jurnalul său de autor e menit să înlocuiască pentru o vreme comunicatele noastre de presă cu impresii pigmentate de savoarea ambianţei şi a contextului larg, redînd cititorilor din România dimensiunea ambiţioaselor concentrate de cultură pe care le producem. (Corina Şuteu, director ICR New York)
NEW YORK, 18 martie 2009 - Săptămîna trecută, artele vizuale au concurat filmul. Ioana Nemeş a fost singurul artist român invitat în prestigioasa selecţie de opere contemporane din Tîrgul Volta NY, parte a maratonului de artă Armory Arts Week la New York. Pe 6 martie, Galeria ICRNY a găzduit o conversaţie foarte degajată cu Ioana, intitulată incitant „Despre primitivism şi neîncrederea în Excel”. La rîndul lui, curatorul Mihnea Mircan, actualmente rezident la International Studio & Curatorial program, a rememorat momentul ’89 din perspectiva recentelor lucrări ale unor artişti contemporani, abordînd şi relaţia conflictuală dintre istorie şi spaţiul public, în manifestarea ei cea mai vizibilă: monumentul. Prezentarea lui de la Galeria ICRNY, intitulată „Simulatorul de istorie”, a fost punctată de intervenţiile galeristului Mihai Pop şi ale artistului vizual Cristian Rusu, prezenţi şi ei cu galeria Plan B din Cluj la celebrul tîrg internaţional Armory Show. Rezumatul – tardiv – al acestor evenimente este, la rîndul lui concurat de film: în această seară, sala Auditorium a ICRNY găzduieşte o vizionare specială cu California Dreamin’ (nesfîrşit), în prezenţa actriţei Maria Dinulescu, proaspăt întoarsă de la Festivalul de la Miami, unde a însoţit proiecţia cu Pescuit sportiv.
Marilyn Manson, lucrare expusă la Volta NY (credit Volta NY)
Ioana Nemeş, la cîţiva metri de Marilyn Manson
Nu, Ioana Nemeş n-a fost în primele rînduri la un concert Marilyn Manson, şi nici acesta din urmă nu a venit la prezentarea informală pe care Ioana a susţinut-o în intimitatea Galeriei ICRNY. De altfel, nici nu ştiu ce preferinţe muzicale are Ioana; „alăturarea” dintre cei doi am descoperit-o pur şi simplu scanînd lista artiştilor invitaţi cu expoziţii solo în cadrul Volta NY (5-8 martie), în căutarea standului rezervat Ioanei şi galeriei pragheze care le deţine, Jiri Svestka Gallery. Ioana a fost prezentă cu o mostră de lucrări din viitoarea ei „colecţie”, intitulată „Don’t blame the messenger of gloom, don’t blame the messenger of doom”, operele expuse, picturi şi sculpturi laolaltă, fiind reprezentative pentru noua ei direcţie artistică: explorarea obiectelor şi a motivelor tradiţionale româneşti şi a potenţialului lor ritualic în contextul plasticat-consumist al societăţii actuale. Nu ştiu cîte lucrări a vîndut Marilyn Manson, al cărui show de picturi groteşti şi în ton cu personalitatea lui scindată se afla la cîţiva metri de cubiculul rezervat Ioanei; cert este că aceasta din urmă a luat ochii cu una dintre lucrările ei, „Mascatul”, un soi de basorelief în plastic alb înfăţişînd chipul unui colindător surprins în momentul în care îşi ridică masca peste cap şi iese din convenţia tradiţiei populare. Turnat într-o serie de trei, „Mascatul” de efect al Ioanei s-a epuizat la capătul celor patru zile de tîrg, aterizînd în colecţii private.
Ce m-a frapat în perimetrul expoziţional de la Volta a fost pandantul pe care l-am găsit la „Mascatul” Ioanei, în seria de picturi şi colaje a artistului norvegian Rune Olsen, intitulată „Bear Paintings”: un cap negru gigantic de urs a cărui blană a fost „simulată” peste chipul unui model dintr-o revistă porno, lăsîndu-i acestuia din urmă numai ochii la vedere şi transformîndu-l, parcă, într-un soi de trofeu evocator. Atît impactul imaginii cît şi demersul din spatele lucrării norvegianului mi s-au părut similare cu cele ale „Mascatului” Ioanei.
Ioana Nemes, lucrare expusă la Volta NY (credit Ioana Nemeş)
Mai multe despre diversele tehnici de lucru ale Ioanei am putut afla de la prezentarea pe care aceasta a avut-o la Galeria ICRNY, amenajată ca un soi de replică peste Ocean a librăriei bucureştene Cărtureşti, aşteptată în mai şi la New York. Cu o efervescenţă contagioasă, artista a rememorat strategia inedită care a generat prima ei expoziţie new-yorkeză, „Monthly Evaluations” (2006): un soi de grafic obiectiv al stării ei de spirit, „autoscopate” timp de cîţiva ani în Excel – de unde şi „neîncrederea” în acest program care i-a revelat faptul că, indiferent de trăirile ei zilnice, există un pattern care se repetă independent de voinţa şi personalitatea ei. E tonic să descoperi un artist atît de dezinhibat şi dispus să se disece fără fasoane în faţa publicului – altfel decît prin operele sale.
Deimantas Narkevicius, secvenţă din filmul Once in the 20th Century
Good-bye, Lenin?
Tot o evaluare, de astă-dată generală, a operat şi curatorul Mihnea Mircan, invitat la Galeria ICRNY pentru o retrospectivă personală a celor mai semnificative creaţii din domeniul artelor vizuale ca răspuns la momentul istoric al lui decembrie ’89. Spre deosebire de tripticul cinematografic al regizorilor Noului val, care şi-au propus o recuperare a adevărului istoric al revoluţiei române, la pachet cu dimensiunea ei manipulatorie, dar şi emoţională, demersul artiştilor vizuali exemplificaţi de Mihnea în prezentarea lui („Simulatorul de istorie. Artele vizuale după 1989”) e unul mult mai rece, mai tranşant şi, poate, mai cinic. Alegînd să „regizeze” revoluţia română şi lucrînd – pentru Audiţii pentru o revoluţie (2006) – cu actori străini care joacă în română scene din ea, aşa cum s-au văzut ele la televizor, Irina Botea a demonstrat, o dată în plus, că revoluţia însăşi a fost regizată. Procesul Monei Vătămanu şi al lui Florin Tudor (2004-2005) e o reconstituire clinică a judecăţii celor doi Ceauşeşti care suprapune, în timp real, transcriptul procesului citit de una şi aceeaşi voce, fără nici o intonaţie, peste imaginea unor faţade bucureştene actuale, încremenite parcă în tencuiala lor comunistă, a demonstrat, o dată în plus, că procesul în cauză a fost unul de faţadă. Cel mai interesant exemplu ilustrat de Mihnea a fost scurtmetrajul artistului lituanian Deimantes Narkevicius, intitulat Once in the 20th Century. Tot despre o simulare e vorba şi aici: demontarea unei statui cu Lenin (practică curentă după ’89) e montată în aşa fel încît să pară, de fapt, readucerea ei înapoi pe soclu. Din această perspectivă inedită, bucuria publicului de pe margini devine oglinda unuia dintre cele mai perplexe adevăruri istorice actuale – nostalgia pentru vremurile comunismului, cum nu se poate mai aplicabilă şi unui anume segment din societatea românească de azi.
În ton cu tema prezentării lui Mihnea, galeria David Nolan din New York a expus un set de 14 picturi de Şerban Savu, reunite sub titlul „The Edge of the Empire”. Pictorul clujean a fost inclus cu un tablou şi în cadrului show-ului Galeriei Plan B din cadrul Armory Show, iar expoziţia lui de la galeria David Nolan s-a bucurat de o acoperire generoasă în paginile de artă ale prestigiosului New York Times din 6 martie (lucru absolut remarcabil în condiţiile în care există sute de expoziţii în New York): „Deşi Ceauşescu a fost dat jos şi ucis în 1989, dezastrele celor 25 de ani ai guvernării sale continuă să marcheze ţara, lucru vizibil şi în lucrările de-o incontestabilă frumuseţe ale lui Savu, dominate de aerul difuz al unui realism social care, odinioară, trecea drept estetică utopică.” Pe lîngă aceste consideraţii critice, cronicarul Holland Cotter trece în revistă şi cariera lui Savu – ocazie cu care trebuie spus că atît el, cît şi Ioana Nemeş şi reprezentanţii Galeriei Plan B fac parte dintr-o generaţie de artişti cărora ICRNY le-a oferit, încă de la primii paşi, o generoasă platformă de „desfacere” şi popularizare în America.
Mihai Chirilov
Institutul Cultural Român din New York
