AZULEJO cuvant derivat din termenul arab, al zulayj, folosit pentru a desemna plăci din material ceramic, decorate şi vitrificate, reprezinta un gen folosit adesea in Portugalia, Spania, Italia, Olanda, Turcia, Iran şi Maroc.
Pentru Portugalia constituie o emblema, placile ceramice fiind folosite intr-un mod original de-a lungul a cinci secole, fără întrerupere, reprezentand un element determinant în arhitectura portugheza, fiind utilizate in acoperirea unor mari suprafeţe, în interiorul şi în afara clădirilor.
In Lisabona este foarte usor sa intalnesti cladiri placate cu azulejos. Trebuie sa remarcam zona veche Alfama, unde adesea poti intalni imagini ale sfintilor realizate cu ajutorul placutelor ceramice la intrarile in case sau reperezentarile fabulelelor lui La Fontaine ce pot fi vazute la Manastirea Sao Vicente de Fora.
O vizita la Muzeul National al Ceramicii (Museu Nacional do Azulejo) nu trebuie sa lipseasca din program. Si atunci cand calatoresti cu metroul poti vedea o adevarata galerie de arta ceramica cu lucrari vechi ori noi, realizate de maestri ai ceramicii sau artisti contemporani.
AZULEJO este unul din elementele distincte in cultura portugheză şi dezvăluie prin radacinile sale profunde capacitatea portughezilor de a dialoga cu alte culturi, gustul pentru exotic în care elementele culturale europene se amesteca cu cele arabe. In acelasi timp releva un sens practic prin utilizarea unui material cu proprietati termoizolante si hidroizolante, devenit si un mijloc estetic.
Primul exemplu cunoscut de utilizare a placutelor de ceramica AZULEJOS este acoperirea unui perete monumental cu placi ceramice hispano-maure, importate de la Sevilla, în jurul anului 1503. Tehnica ceramicii a evoluat in timp de la modelele maure, geometrice sau dantelate, preluind teme cu plante şi animale, teme care au evoluat treptat la gotic sau la stilul pur renancentist. Cu toate acestea, Portugalia a păstrat o atractie speciala pentru decorurile maure.
Gustul pentru acoperirea suprafelor mari ale cladirilor cu placute ceramice s-a extins si s-a inradacinat in Portugalia, iar conceperea unor compozitii unice, adaptate fiecarui spatiu a devenit o afacere scumpa. De aceea au aparut si modele comune ce s-au repetat.
Modelul cadrilat a devenit deosebit de popular la sfarsitul secolului XVI si inceputul secolului XVII, iar pentru realizarea lui s-au folosit placi ceramice colorate, alternate astfel incat sa formeze pe suprafata peretilor modele decorative. Desi placile ceramice in sine nu erau scumpe, dispunerea placilor alternand dupa culoare era destul de lenta si din acest motiv aceasta modalitate a disparut, iar modelul cadrilat a inceput sa se realizeze cu ajutorul unor placi ceramice standard, produse pe scara larga, mai exact prin producerea unor module repetitive astfel incat aplicarea lor pe suprafetele cladirilor sa se realizeze cu usurinta.
In a doua jumatate a secolul al XIX-lea se obtineau modele standard in procese mult mai putin costisitoare in fabricile de la Lisabona (Viúva Lamego, Sacavém, Constância şi Roseira) şi Porto sau Gaia (Massarelos şi Devezas).
Folosind tehnici semi-industriale, industriale rapide şi precise, placile ceramice erau variate si se puteau face placi cu borduri pentru delimitarea usilor si ferestrelor; apareau astfel modele-standard ce dadeau o identitate spatiului urban portughez.
In principalele fabrici, concentrate in Lisabona şi Porto, s-au dezvoltat dezvoltat doua tipuri pricipale: in partea de nord a ţării, placile ceramice se caracterizau prin preferinta pentru volum, relief si contrastul intre lumina si umbra; in partea de sud s-au mentinut modele de ceramica plata, in mare parte modele traditionale, iar placile s-au adus mai mult in exterior, formand adesea modele ostentative pentru placarea cladirilor.
imagine: artLine.ro
G.P.
