Un pusti cam de vreo 5 ani, care mergea cu bunica-sa de mana, i-a spus acesteia ca el, cand o sa se faca mare, o sa fie "om care rade la televizor". "Adica cum, buni?", il intreaba bunica-sa. "Adica uite-asa, sa rad pe la emisiuni!" Atunci, bunica-sa l-a strans de mana mai tare.
Mi-a placut sa cred c-a ramas terorizata de perspectiva ca nepotul ei sa-si castige existenta din a rade la comanda la televizor. Paranteza: da, bine, stiu, nimeni nu poate trai din rasul la comanda, cel mult, isi poate lua o bere dupa programul de ras, am inchis paranteza.
Tanara generatie are, asadar, un reper in viata. Tanara generatie vrea sa se faca aplaudac. Vrea sa rada la comanda. Vrea sa i se para haios totul, orice, la comanda, dupa cum i s-arata regizorului. Ma gandesc ca, in virtutea legii compensatiei, dupa programul de ras o sa simta nevoia acuta a unei decompensari prin plans. Asadar, o sa se duca acasa si o sa-si puna filme triste ca sa planga sau o sa-si imagineze ceva naspa, de exemplu, cum i-a murit primul catel sau cum i s-a imbolnavit ratonul de scleroza in placi. Imi imaginez un astfel de reprezentant al tinerei generatii trezindu-se de dimineata si pregatindu-se ca sa se duca la serviciul de ras. Daca e un aplaudac cu ambitie, o sa-si faca program de exersat rasul in oglinda. O jumatate de ora de ras in fata oglinzii ar fi suficient.
Dramatizand putin, ceea ce ne place de murim si nu mai putem de placere este ideea ca noi, cand o sa fim batrani, o sa fim ajutati sa trecem strada de tineri adulti care-si castiga existenta din a rade la comanda. Va dati seama ce cul ar fi, va dati seama ce lume misto ne asteapta peste 20 de ani, va dati seama cine o sa ne puna piedica pe strada si cine o sa faca misto de noi, ca abia ne miscam pe trecerea de pietoni. Dramatizand in continuare, ce lume bestiala sta la picioarele noastre. O lume in care adultii de maine or sa admita nonsalant ca ei n-au citit nici o carte, "pentru ca nu e cool", ca ei au luat numai note mici la scoala, "pentru ca nu e cool sa iei note mari sau, daca le iei, nu trebuie sa spui la nimeni", ca singura ocupatie cu adevarat viabila este frecatu’ pe net.
Dar destul cu vaietele astea de baba sclifosita! Adevarul este ca generatia mea si cele ceva mai vechi decat a mea incep sa aiba revelatii de mosi. Descoperim si noi expresia "pe vremea mea". Pe vremea mea, maica, mai puneam mana de mai citeam si noi cate o carte, d-aia cu foi, care mirosea a tipar statut, ne socializam pe bune, nu la harneala, eram personalizati, nu depersonalizati de net, faceam sport, dadeam telefon la plesnea-
la, "alo, buna ziua, sunteti pe fir? Da. Atunci dati-va jos", adevarul si mai adevarat e ca lumea se schimba, iar treaba asta o gasesc putin infricosatoare.
