O antologie poetică reprezentativă Profesorul Mircea Drăgan-Noişteţeanu, la capătul a patru decenii de cercetare minuţioasă şi aplicată, a publicat culegerea de folclor "Flori alese de pe Hârtibaci" (Editura Etape, Sibiu), despre care avizatul prof. univ. dr. Ilie Moise spune că este "singura antologie de folclor reprezentativă pentru Valea Hârtibaciului", acoperind "încă o «pată albă» pe harta folclorică a României". Lucrarea vine să completeze un întreg şir de culegeri vizând folclorul din zonă, de la "Basme populare româneşti din Valea Mijlocie a Hârtibaciului" publicată de Pauline Schullerus (în limba germană), în 1905-1906, "Dansuri şi obiceiuri de la Valea Hârtibaciului", în 1974, alcătuită de un colectiv de cercetători, la "Butea junilor", 1976, "Confrerii carpatice de tineret: ceata de feciori", 1999, de Ilie Moise, "Cântecul miresei", 1978, de Ion Albescu, "Viziuni străvechi româneşti". Ritualuri, credinţe, obiceiuri, 1997", "Cântecele iertării", 2005, de Gherasim Rusu-Togan, fie că este vorba de folclorul hârtibăcean literar, muzical sau coregrafic. Autorul a valorificat materialul obţinut de la nu mai puţin de 68 de informatori (sic!), cu vârste cuprinse între 15 şi 82 de ani, proveniţi din zece localităţi de pe ambele maluri ale râului, ceea ce asigură culegerii un ridicat procent de reprezentativitate. Antologia este structurată pe trei secţiuni - Poezia lirică, Poezia obiceiurilor tradiţionale, Balade - materialul fiind organizat în conformitate cu principalele criterii care trebuie să guverneze o asemenea lucrare, beneficiind de aparatul ştiinţific adecvat: indice de localităţi, numele informatorilor, glosar dialectal, repere cronologice ale studiilor desprea Valea Hârtibaciului, bibliografie. "Flori alese de pe Valea Hârtibaciului" este o carte de învăţătură şi de suflet românesc. Pierduţi între real şi imaginar "Neştiutul?... Ezotericul?... Da, au fost. Sunt şi vor mai fi, ca o a doua Rânduială a Lumii. Raţiunea? Vivat! Rânduiala cea de alături însă nu are nevoie de recunoaştere. Are Drumul ei şi-şi vede de el". Aceasta este profesiunea de credinţă a lui George Arhip, pe care o aşază ca motto al plachetei de povestiri "Şarpele casei" (Editura Arhip Art, 2007).
Autorul scrie o proză în care se îmbină realul cu fantasticul, visul cu realitatea, mergând pe calea bătută de înaintaşi renumiţi precum Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Ştefan Bănulescu, scriitori care au susţinători fanatici şi cititori împătimiţi. Aşa cum spuneam şi cu alt prilej, sunt un degustător de literatură realistă, de la Balzac şi Tolstoi, la Rebreanu şi Eugen Barbu, de la Norman Mailer şi John Dos Passos la Camil Petrescu şi Marin Preda, aşa că lectura unor "poveşti" nu mă satisface. Fiindcă toate prozele din acest volumaş nu-s altceva decât nişte basme, spuse de personaje reale, înzestrate cu harul istorisirilor care ies unele din altele, împănate fiind cu credinţe populare, eresuri, superstiţii, credinţe ancestrale, farmece. Spre exemplificare, iată o mostră: "(...) Era unu' la noi... avea oi şi capre, gospodărie frumoasă, muiere vrednică şi doi feciori faini... Da' mai era în sat şi o fimeie care pusăsă ochii pe bărbatul ăsta... Or sfătuit-o unu' şi altu' să-l lasă în pace, să-ş caute dacă nu acolo, atunci în alt sat şi să nu strâce casa omului. Da', ea, nu şi nu. Şi o plecat într-o bună zî la trei sate, la una care făşe farmeşe, s-o înveţe ca să-i aducă bărbatul în casă. Şî o-nvăţat-o. L-o pândit când o plecat cu turma în munte, i-o prins o capră şi i-o tăiat păr din frunte. Fără să bage aşela de samă... O dat drumu' caprei şi o dus smocul vrăjitoarei. Asta o descântat părul şi i l-o pus într-un cârceag. I-o dat cârceagul şi o strachină mică de lut, să le puie după hornul sobei şi să aştepte că-i va veni bărbatul în casă. Şi aşa o fost: a doua zi îi intră bărbatul în bătătură şi-i spune: Am venit acasă". În aceeaşi notă de mister, autorul operează cu simboluri şi toponime, gen: Ţara-Fără-Nume, Urma cea rea, Matricea Pruncilor, Bucuria Luminii, Gaura cu Muscă, Urma Babei, Copilul schimbat, Fata Stepelor etc. Ceea ce nu i se poate contesta lui George Arhip este plăcerea de a căuta întâmplări şi personaje insolite, de care se apropie cu dragoste nedisimulată, sesizabilă la fiecare pagină, unele din texte fiind adevărate poeme în proză. Amintirea - clinchetul de clopoţel la poarta uitării Probabil, din raţiuni financiare, Ana Cristea a publicat o carte alcătuită din trei părţi diferite: poezii ("Flori târzii"), memorii ("Între două lumi") şi schiţe (de fapt, pseudo-schiţe), când, de fapt, fiecare ar fi putut alcătui câte un volum. Pentru că le ocupă memoriile constituie "carnea" şi partea cea mai rezistentă a cărţii, zăbovesc asupra acestora. Fără îndoială, autoarea are talent de povestitor, amintirile - acoperind perioada copilăriei şi adolescenţei - curgând firesc în matca lor, într-o lumină lină, cu momente de nostalgie, de poezie, dar şi de umor discret şi de ironie fină. Ana Cristea, născută Bărbat, în Sâncel, la patru kilometri de Blaj, în urmă cu 75 de ani, a fost învăţătoare timp de 36 de ani, profesiune pe care a iubit-o cu adevărat şi care i-a modelat caracterul, conferindu-i seninătate, înţelepciune şi o mare disponibilitate în a înţelege oamenii şi faptele lor. Satul transilvănean, cu obiceiurile, datinile, bucuriile, necazurile, "tabieturile" şi năravurile lui este privit şi descris când din unghiul de vedere al fetiţei inocente, curioase, de atunci, când din cel al bunicii de acum, iar limbajul este când cel regional, neaoş ardelenesc - cu "să şurluiască podelele, o glajă de cafei cu lapte şi pup proaspăt, ceteră, conie, ghetul om, nu mai lui io gura nici pe jin, nici pe jinars, copeneaţă cu lemnuşe, pleuri, lepedeie ţesute în droduri, moare de curechi, tiglăzău" - când cel literar, adaptat, firesc, personajelor şi situaţiei. Sunt savuroase secvenţele cu şcolari: "Laie, ce zice tata când vă aşezaţi la masă şi mămăliga e gata? (Îl întreabă popa pe un elev) - Ce să zâcă? Noa, la ea cochii, până-i caldă! - Dar nu zice rugăciunea mai întâi? - Cum să nu, Domn' Părinte, zâce, tata nu uită asta, da' uite că io am uitat acum să spui!" sau cu "nana Lina, sora lui tetea Văsălie, nevasta lui Andrieş", care a dat în cămară peste nişte căcăreze de iepure: "A strâns în pumn boabele, crezând că e piper şi s-a dus în grădină la muma pe care a întrebat-o: Tu, Aurelio, de ce nu ne-aţi spus că voi aţi semănat chiper? Uite, am căsit sâmânţă la voi în cămară! - Doamne, tu, Lino, cum poţi să spui aşa o prostie? Păi, unde ai mai văzut tu la noi în sat să se semene chiper? Nu duce la gură boabele, tu, că-i căcat de iepure! - O, bată-l sfântu de iepure, apăi de unde să ştiu că-l ţineţi în cămară!" etc. Nu mă sfiesc să spun că "Între două lumi" este o replică ardelenească a "Amintirilor din copilărie" ale lui Creangă, citindu-se cu egală plăcere.
Frenezia scrisului şi nerăbdarea publicării N. I. DOBRA "O zi la pescuit este o relaxare. Pentru pescar, nu pentru peşti şi în nici un caz pentru râme şi viermişori..." Când am citit primele două rânduri din volumul "Sună şi-ţi va deschide Hortensia" (Editura Arhip Art, Sibiu, 2007), am crezut că am greşit cartea, fiindcă mai citisem asta, în urmă nu cu multe luni, în volumul "Lume... lume!", avându-l ca autor tot pe Ioan Crişan.
Am căutat în raftul cu "noutăţi" al bibliotecii, am găsit cartea şi, într-adevăr, nu mă înşelasem. Am continuat "investigaţia", constatând că, în recentul volum, autorul a reluat patru povestiri din precedentul, care au devenit aici capitolele I, II, IX şi XI. Nu-i nicio nenorocire (câtă vreme omul se plagiază pe sine însuşi!), dar fapta demonstrează frenezia cu care scrie Ioan Crişan şi, mai ales, nerăbdarea cu care publică (adăugând şi romanul "La stânga", sunt trei volume apărute în doi ani, ceea ce nu-i puţin). Acţiunea cărţii - atâta câtă este - se petrece în Sibiu, de-a lungul a şapte luni (de când povestitorul, Vasile Pană, află că soţia lui, Paula, este gravidă în două luni, până când aceasta naşte). Personajele sunt multe şi... mărunte, de la Gilu "un tip meticulos" cu soţia Lenuţa, Alin Pană, "poliţist şi pescar" cu Doiniţa, Mircea Boschetarul, Telu diabeticul cu Flora şi Tela, fiica lor, Gheorghe Nohai, "un tânăr frumos şi bine legat", Loţi Coroiu, Sorin Ilea cu Irina, la nenea Faur cu tanti Bobo, unchiul Neluţu Grodinariu, cu cele dou fete, Vivi şi Cici, Tănţica, "prietena din copilărie a Paulei", secretara Ica, doamna Mihăilă, contabilă la firma lui Vasile Pană, Ducu şi Pleşa, paznici, Georgel, "şoferul" de pe TIR, domnul Bogdan "dereglatul", Zina Uscat, tanti Hoza şi tanti Vasiu de la 7, poliţistul Bâra etc. Dar, fără îndoială, personajul cel mai bine reliefat este Hortensia, pisica familiei Paula şi Vasile Pană, un adevărat "resoneur", observator şi martor la tot ce se întâmplă în acea familie. Tonul general al scrierii este şugubăţ, dialogurile - care ocupă majoritatea timpului şi spaţiului - sunt sprinţare, alternând umorul cu ironia, replicile tăioase nu o dată, comentariile, sarcastice: "Doctorii de... ce au oamenii în cap, ar trebui internaţi şi să îşi facă treaba prin rotaţie cu pacienţii. Ieri am fost eu doctor, am trei zile libere să fiu pacient. Azi să fie doctor Montezuma, mâine Ceauşescu, poimâine acela care spune că este gard de miele şi apoi iar intru eu. După grafic! Ăla care se crede falcă de măgar să facă duminică de gardă". În schimb, când se referă la soţie, la mamă, la copil, personajul - narator devine tandru, gingaş, sentimental: "Noaptea dormeam jos, pe covoraşul din dormitor, să fiu mai aproape de ele (...) Paula era mai frumoasă decât până acum. Toate mamele fericite sunt aşa frumoase! Micuţa dormea, se trezea doar cât să întrebe de mine şi de Hortensia (sic!), mânca lacomă tot ce avea Paula în sânii noştri, apoi se ştergea la gură cu dosul mâinii, ca o ţărancă, îmi trimitea un pupic dulce, o pupa pe maică-sa şi intra la somn". "Sună şi-ţi va deschide Hortensia" este tot ce-a scris mai bun Ioan Crişan până acum.
